Unul bea țuică. Câțiva beau vin. Unul bea orice. Doi beau ceai paraguayan. Altul bea apă minerală. Așa-i viața… Eu mă uit la ei și le zâmbesc. Îmi place compania lor. Îi rog să nu se miște. Și-i iau la carandaș.

Căci de două săptămâni nu mai pot citi. Credeam că e de vină munca la plantație, dar s-a întâmplat să fiu très occupée și mai înainte. Și pasionat când eram, tot găseam timp să citesc. Chiar și dacă mă amorezam nu pierdeam gustul lecturi. Bandini e de vină.

După anumite lecturi, lucrurile nu mai sunt cum au fost. Până la Întreabă praful (1939) am manevrat frumușel de la Julio Cortázar la Venedikt Erofeev și Charles Bukowski, de la cei doi la Carlos Balmaceda și apoi la Adolfo Bioy Casares. Vagabonzii mei preferați. Bolaño se integrează în gașcă, dar a fost mult Bolaño anul precedent și cum omul s-a dus de printre noi, tre să-l iau în doze mici că se termină…

Așadar, John Fante. Descoperit de Charles Bukowski după un demi-siècle de obscuritate. Descoperită pe raftul unei biblioteci, o voce stridentă, neprefăcută, de o sinceritate obscenă.

Astfel e al său Bandini – vanitos și miraculos de curat. Transformarea pe care o parcurge acest personaj e un catharsis pentru cititor. După ce parcurgi romanul rămâi cu gustul bizar de a fi trăit o viață în plus. O viață intensă, amăruie și acrie în același timp. A iubi, a urî, a fi rătăcit, a clădi o biografie din niște cioburi sparte, precum niște piese minuscule dintr-un puzzle imens. Care brusc capătă sens.

Așa e Bandini. O pacoste. Ți-e milă de el și totodată îl invidiezi.

Reușita lui John Fante de a ține în stare de echilibru aceste două imagini contradictorii dă dovadă de mare talent. Reușita Americii de a-l ingora atâta amar de vreme dă dovadă de multă imbecilitate. Reușita lui Charles Bukowski de a-l re-descoperi – smerenie. Americanii zic: humbleness. Noi uităm acest cuvânt și această calitate rară.

Cum o să ies din această paralizie literară e un mare mister. Un sfat dacă se poate…

Sau mă întorc la Bolaño?

Dar sunt scriitori solitari care nu suportă legăturile de grup. Vagabonzii literaturii sunt prea volatili ca să se numească cumva. Și totuși, prin baruri și biblioteci între ei se formează o comuniune. Charles Bukowski a avut un alter-ego: Henry Chinasky. L-a declarat pe John Fante, care trăise cu o generație mai devreme, zeul său. John Fante a avut un alter-ego: Arturo Bandini…

Roberto Bolaño a fost chilean și a avut un alter-ego: Arturo Belano. Are ceva de la primii doi, dar asta e așa… o ipoteză doar.

No ce – niște serii de autor, merge?

Fante

Lui John Fante i-a mers. Copertele sale seamănă cu niște cutii de chibrituri. Foarte drăguțe în opinia mea:

Bukowski

Lui Charles Bukowski i-a mers mai puțin. Da, mă rog, are și niște ediții vechi mai originale, însă seria de autor recurge la clișee: chiștoace și jartiere. În tot cazul apreciez unitatea stilului.

Bolaño

Roberto Bolaño este norocos post-mortem & post-español. Numai după ce s-au pornit traducerile lui în engleză a venit și gloria. Iată că și Picador a pornit o serie de autor excelentă. Le-am ținut în mână – sunt seducătoare.

Un lucru e cert: dacă vrei să vezi Factotum (2005), ia-ți, dom’le, filmul în original. Io am avut neșansa să fac rost de o copie dublată în rusă. Vocea nu era înfundată, da’ tipu care dubla nu știa o boabă în engleză. Traducea aiurea-n tramvai. Mai ales poeziile lui Bukowski ceea ce-i o blasfemie, parol!

M-am jertfit fiindcă era nostim până la un punct, se auzea suficientă engleză sub vocea rusului, iar cartea citită recent îmi permitea să ghicesc restul ce nu se auzea. S-a meritat?

Păi, să vedem. Matt Dillon a făcut o treabă frumușică copiindu-l pe Hank după portretul lui Bukowski lui-même. Aceiași postură deșanțată: profilul bărbos, pantalonii largi, privirea abătută și oarecum înțeleaptă de câine bătrân. Lili Taylor? Autentică ca naiba.

Regia a recompus un puzzle după fabula romanului; secvențele sunt aranjate în altă ordine, pe alocuri sărite, pe alocuri scurtate. Hank a fost poleit nițeluș prea tare, ca să corespundă unui emplois de scriitor. În carte e oarecum mai bețiv. Caruselul angajărilor și concedierilor construiesc un deja vu (măi, să fie cu franțuzismele astea – sunt cu gândul la vacanță, pe semne!) care reproduce la fix intenţia autorului. Lipsesc lungile călătorii – deficit de buget? Aici am regretat, căci cartea dădea sentimentul unui on the road în stilul beatnicilor. Mare păcat…

Muncă ingrată de spectator/cititor: asta-i ca-n roman, asta nu-i ca-n roman, asta-i ca-n roman… Dar există o secvență în film care bate cartea. Pe Jen o supără pantofii. Ea și-i scoate iritată. Atunci Hank își scoate metodic propriii pantofi și îi îmbracă pe picioarele lui Jen. Iubiții merg alături pe stradă – ea în niște panfofi uriași, el în ciorapi negri desculț. E atâta tandrețe în bucata asta că… Zău.

…După cum mi s-a recomandat mi-am făcut rost de John Fante. „Întreabă praful”.

„Fante e zeul meu” – a zis Bukowski despre „moșul” lui Arturo Bandini, „strămoșul” lui Harry Chinaski/Bukowski și Arturo Belano/Bolaño. Mai e ceva de adăugat?

Acuma am chef de o bere.

N-am terminat-o cu tropetiștii.

În 1998, jazzmanul franco-elvețian Erik Truffaz și hip hopperul franco-elvețian Nya colaborează la albumul The Down. Prima piesă este Bukowski, Chapter 1.

Bukowski, Chapter I

Tappin bottles and twisting caps

You know I don’t mess with that

Lookin’ for trouble and rappin’ slack

I’m not goin’ out like that

Cuz I’m not a barbarian nor a barfly

But give me 24 bars to get high

Bar hoppin style, from measure to measure till I drop

And it’s all for your pleasure when I’m rockin

Dope music like the Roxy

There ain’t no toxic side effects, trust me

We won’t let our neurons get rusty

Like the dirty old shorties down the block

See, they’re all just sloppy copies

Of my mellow, my man Charles Bukowski

Talkin’ shit and grabbin’ Jim Browski

All the girlies nowadays, you know, they wanna be Foxy Browns

They love to get down to the sound of the lyrical booze

It don’t shock me, it just gives me the blues

I’m like what’s the use ?

Sippin’ gin and juice, grinning like fools

Just guzzlin’ till they’re puzzled and confused

It’s useless

Me, I choose sess

Cuz strong drink is raging and wine is a mocker

And I am a Rasta rebel rocker

I got the verbal herb for your mind

Cuz like Tosh, I am the bush doctor.

Versurile sunt ale lui Nya; trompeta – a lui Erik Truffaz.

Am să revin la Truffaz. E o chestie.