Observ un detaliu. Cărțile europene au titlurile și autorii înscriși de sus în jos. Cele rusești și românești – de jos în sus. Atâta vreme cât cărțile stau în picioare nu e mare scofală. Înclini capul spre dreapta sau spre stânga în funcție de alfabet. Dar să vezi ce chestie atunci când cărțile stau culcate pe raft! Cele europene privesc mândre cu fața în sus. Cele rusești și românești privesc îmbufnate cu fața spre raft. Cu spatele la noi, cititorii. Cărți care întorc spatele, îți dai seama?

Eu nu știu cum să explic asta. O fi vreo întâmplare întâmplătoare? Un moft de-al lui Fiodorov care s-a încăpățânat să facă lucrurile pe dos ca să nu-l imite prea mult pe Gutenberg? Vreo uneltire a pactului de la Varșovia? Vreun detaliu tipografic inaccesibil fraierilor diletanți? Sau e mai mult decât atât?

Căci la fel ca și cărțile, sunt popoare care privesc în față și popoare care privesc în spate. Seamănul nostru este identificat momentan într-un mediu occidental. Nu după culoarea pielii sau căciulă, ci după felul oarecum complexat în care se manifestă. Oare lumea asta e așa cum trebuie să fie? se întreabă apuseanul și se apucă să o dreagă. Oare eu sunt așa cum trebuie să fiu? se întreabă al nostru Mitică și se îndreaptă de guler. (Are un nod în gât, dar la el nu poate să ajungă cu mâna.) Între timp nevastă-sa își menajează odorul: șșt, șșt! Căci cine știe ce io veni prin cap neobrăzatului?! Vizavi o mămică tânără nu se sinchisește să-i permită puiului său să lipăie desculț pe podeaua rece. Ce fel de mamă-i asta? se gândește nevasta lui Mitică dar nu deschide gura. Căci cine știe…

Uneori mă gândesc: e greu să faci un pas înainte când stai cu fața la perete. Încerci să dai jos peretele, dar ăsta-i beton armat. Cel mai simplu e să faci stânga împrejur, dar… cine știe?

P.S. O conversaţie telefonică cu editorul de suflet era cât pe ce să năruie această teorie elegantă. Adevărul e că întreaga tradiţie europeană (poate cu excepţia Insulelor Britanice) este să scrie de jos în sus pe cotorul cărţilor. Am verificat în bibliotecă – spanioloaicele privesc în aceiaşi direcţie cu rusoaicele şi româncile. Astfel încât tre să reformulez: anglo-saxonii sunt cei extroverţi; bătrâna Europă stă cu faţa la perete.

Niște idei mici. Minuscule. Micro e mărimea potrivită. Nu salvează omenirea, dar pot să facă viața mai frumoasă. Eventual. Dacă se pune cineva pe treabă.

Ideea #1

…vine de la frunzăritul revistei Первое, второе, третье – prietenul gastronomic al legendarului Вокруг света. Ei au o rubrică tare simpatică în care prezintă conținutul unei valize. Valiza nu era ca toate valizele. Adică, nu tu colțuni, nu tu periuță de dinți, nici măcar o cravată de zăranie. În schimb, găsești în ea, tot felul de lucruri bune: oțet norvegian de zmeură, vin englezesc de ghimbir, mezeluri letone din căprioară ș.a.m.d. În total 14.5 kg din de bunătățuri din cele trei țări nordice. Stai așa, mă gândesc, și dacă nimerea Moldova noastră pe hartă, noi cu ce ne-am fi fălit?!

Ce cărăm în valiză?

Pe bune. Ce se califică pentru titlul Delicates Moldovenesc? Chiar vreau să știu. Și nu doar să știu. Vreau un stand la aeroportul din Chișinău unde astfel de delicatețuri să se afle în vânzare, ambalate frumos, astfel încât accidentalii turiști occidentali să nu rămână doar cu amintirea drumurilor găunoase. Am căzut pe gânduri. Ce este la noi și nu în altă parte? Care sunt lucrurile de care ți se face dor atunci când ești departe de țară? Mi-au venit în minte următoarele:

• Dulceața de nucă;
• Caşul de oi (în special caşul, deşi brânza tare, diferită de cea bulgărească merită şi ea atenţie);
• Mămăliga (poate fi vândută ca semifabricate cu toate accesoriile: jumere, smântână, brânză de oi – un gen de bento moldovenesc?!);
• Ceaiul din crenguţe de vişină (nu-mi dau seama, poate fi o legendă de-a lui taică-miu, dar mi-a preparat o dată când eram copil că până şi acum am nostalgia gustului).

La o adică, fructele uscate şi vinul pot ţine companie acestor delicatese. Pentru toate astea trebuie gândită o marcă comercială deosebită. Să fie şi cu scutiri fiscale dacă e nevoie. Dar să aibă calitatea garantată. Gândeşte-te la şprotul de Riga. Cutiile astea negre cu litere aurite te fac să crezi că nu e vorba de sardeluţe, ci de te miri ce comoară din marea baltică! Chihlimbar, nu şagă. Deci ai prins ideea.

Dacă salivezi suficient de intens, trecem la…

Ideea #2

În fiecare sâmbătă şi duminică, la intersecţia străzilor Mitropolitul Varlaam şi Vlaicu Pârcălab din capitală se adună buchiniştii. E un clenci al meu, căci puţină lume se dă în vânt după copertele roase ale cărţilor editate prin anii ’80 din secolul trecut. Eu le găsesc simpatice, căci foarte des se întâmplă să aibă un design extra-virgin, foarte şmecher şi cu pretenţii. Unde mai pui că aceste vechituri ating şi o latură lirică a Zenului, căci majoritatea cărţilor au stat (iar unele stau încă) pe rafturile bibliotecii părinteşti.

Buchinistică autohtonă

Dar nu e nici pe departe suficient. Ce mi-ar plăcea mie, e să găsesc la această piaţă improvizată numerele vechi ale revistei Chipăruş. Vreau cărţi ilustrate pentru copii fie ele şi cu caractere chirilice. Dar pentru asta trebuie ca fenomenul să ia amploare. Ca minimum am putea să-i facem un pic de tam-tam, iar mai încolo – cine ştie, poate ajungem şi noi să ne pricopsim cu o perluţă de genul celei de la Covent Gardenul londonez.

Piaţa de Păduchi din Convent Garden

O chestiuţă de acest gen poate lesne devini un punct de atracţie pentru oaspeţii capitalei. Unde-s cărţi merg şi discuri vechi de vinil, postere, aparate de anticariat şi alte năzdrăvenii din cufărul bunicilor. Noi nu avem idee ce fel de comori ţinem în casă şi deseori ajungem să aruncăm lucrurile cele mai preţioase. Miopie… Suntem învăţaţi să credem că numai ceea ce se vinde pe credit are valoare.

Ne-am înţeles? Facem tam-tam?

Ideea #3

…nu pretinde a fi tare originală. Pur şi simplu e vorba de un lucru necesar care peste tot este şi la noi nu este. Vreau o librărie bună. E bună Cartier, no offence, fraţilor, dar vreau una şi mai şi. Vreau să aibă trei etaje. Unul românesc, unul rusesc şi unul englezesc. Vreau să pot servi un cappucino cu o carte împrumutată de pe raft. Vreau să stau acolo trei ore în loc de 10 minute. Să arate ca biblioteca din postărica transmisă de Oleg Ciubotaru. Sau să fie aşa cum e la Cărtureşti. Sunt dispus să aştept. Sunt dispus să pun umărul. Dar e bine să fie pornită de cineva care se pricepe.

…

Trei e un număr bun. Mă opresc aici. Astea au fost ideile.

Acuma vă rog, furaţimi-le.

Nu e și gata.

Asta e relația mea cu Poșta M. Interacționăm epizodic. După scenariul învățat.

Fac cale întoarsă și găsesc în cutia poștală avizul. Aha. Stai că fac eu drumul de două ori, dar vă demonstrez că am dreptate. Mă prezint din nou la Oficiul Poștal fluturând avizul.

Se uită pe el. Se uită la depozit. Există asemenea colet!

- Deci am avut dreptate! (Triumfător.)

- Dar ne-ați indus în eroare spunând că așteptați colete în loc de pachete. (Impenetrabilă.)

Între noi și Poșta M. fie vorba:

PACHÉT,pachete,s. n.1. Obiect sau grup de obiecte strânse la un loc sau înfășurate într-o învelitoare de protecție (și legate) pentru a se putea păstra sau transporta mai ușor; legătură. ◊ Expr. (Adverbial) A trimite pe cineva pachet = a trimite, a expedia pe cineva rapid și fără voia lui undeva. 2. Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate și legate între ele pentru a forma o singură piesă folosită într-un sistem tehnic. – Din fr.paquet,germ.Paket.

COLÉT¹, colete,s. n. Pachet relativ mic și ușor de mânuit, expediat de obicei prin poștă. – Din fr. colis (după pachet).

Nu mai știu dacă am spus colet în loc de pachet sau pachet în loc de colet. Când mergi la poștă nu uita buletinul de identitate, avizul și dicționarul limbii române. Altfel nu funcționează.

Pentru ce toată tevătura? Pentru asta.

Scumpii mei mahfuzi, pamuci și milleri. Djuvara și Eco. Între mine și voi e Poșta M.

P.S. În 2004 am expediat din San Sebastian acasă o carte poștală. Una din Santander. Una din Pamplona. N-au ajuns niciodată. Poate le-am zis otkrâtci?

Deci. Provocarea lansată de Maddame este să zic ce m-a făcut om mare. Om mare? Io? În tot cazul om. Două picioare, un nas, o inimă cu patru camere, doi ochi, etc. – material de asamblat oameni identic cu al vostru. Rezultatul final – idei, aspirații, vise, principii și valori (vorba poetului) sunt la fiecare diferite, deci mă simt liber să interpretez provocarea Maddamei drept cum am devenit ce-am devenit. Apoi iată cum:

Au participat la proces: părinții, școala, cărțile, prietenii, amorurile, joburile, cărțile, cărțile, copiii, cărțile. O cronologie mai mult decât aproximativă. Genofondul și-a cântat și el glorioasa notă (glumesc, bre, căci mi-e urechea călcată de urs).

Adică totuși cărțile. Cele 800 pe care le-am citit din 1987 încoace. Și acelea pe care le-am citit fără să le număr.

Cândva: șovăielnic, al naibii de timid, în mod paradoxal izbuteam să trec drept arogant, nițeluș alintat.

Mă încăpățânam să evoluez. Mă stânjeneam să o fac în public. Evoluam în privat.

M-am cățărat pe bara fixă după ore, când nu era nimeni din colegi să mă vadă. M-am urcat pe scară, m-am târât spre primul pilon, mi-am încolăcit picioarele în jurul lui, am lunecat în jos. Na! Am făcut-o. Îmi era frică, dar am făcut-o. Profesorii mei de curaj au fost Winnetou, d’Artagnan, Robin Hood, Sat Okh, Natty Bumppo, Căpitanul Nemo. Tre să recunosc că li s-a nimerit un discipol tare greu de cap.

Pe urmă a fost Albert Camus prin care am descoperit că literatura face o chestie tare interesantă cu spiritul. Îl modelează, îi dă formă, taie în el, adaogă, rupe. Dapoi sunt și alții care citesc, bre! Cu ăștea se poate de comunicat!

După Camus am dat de gustul literaturii de calitate. Nu m-am oprit nici acum.

Restul au fost etape: Márquez, Llosa, Kundera, Eco, Joyes, Mishima, Kawabata, Borges, Pavić, Cortázar, Pérez-Reverte, Murakami, Hemingway, Pamuk, Oz, Coetzee, Salinger, Kerouac, Bukowski…

Așa, târâș-gropiș, am ajuns om.

De mărime medie, că eu mai merg încă.

P.S. Iaca mi-i interesant cum au devenit oameni mari Soacra Mică, Vasile Ernu, Vladimir Bulat, Gheorghe Erizanu. Leapşa-i leapşă – trebuie transmisă mai departe că frige.

Mai ales că Penguin-ul bucură cu o serie de autor inegalabilă. Tare simpatică i.m.h.o.

Seria este executată de designerița premiată de la Penguin, Coralie Bickford-Smith.

Iat-o: