Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)

Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)

Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.

Voi recapitula câteva astfel de idei.

Complexul siberian al geografiei

În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectați” de România.

Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenție, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepție, de fantasme din mintea lor. (pag. 21)

„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. Soția mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aș adăuga aici, este că și noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca și la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia.

Ochii care nu se văd, se uită.

Ideologia zeflemelii

Aplicabilă în egală măsură și în Republica Moldova este ne-credința co-naționalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ține locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul și țeapa.

Așa cum n-a avut sfinți în Evul Mediu și nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într-o idee sau măcar să înțeleagă noțiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27)

Valabil și în RM. Cu următoarea rectificare: Ștefan cel Mare mai e și Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici și mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.

În concluzie, cred că bășcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenției mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil și în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?

Încă nu am evoluționat. Suntem de-ai cuiva.

Banul și discursul politic

O idee foarte intrigantă este cea precum că în URSS politicul a reușit să subordoneze economicul. Cuvintele și discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este rațional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:

Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările și, mai ales, impozitele reprezintă forme prin care un astfel de stat interacționează cu cetățenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcțional și comercial și nimic mai mult. (pag. 77)

Și cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi și își pierd însușirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:

α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulația valorică ține de edificarea Noului socialism (capitalist); sau

β. Diferența e mai puțin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credința în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeți mantra oficială ca să-ți dovedești loialitatea față de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.

Acceptând β suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu mențiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva și a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.

Foarte zen.

Și totuși, trebuie să admit că, deși dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are și anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Șalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.

Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poți genera o creștere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienței capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puțin se câștigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm și mai puțin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).

Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.

Revin în cursul zilei.

Ca şi în alte economii în tranziţie clopotul de sticlă este o realitate la noi în ţară. În acest plan, nu suntem originali. În schimb, ne facem remarcabili prin faptul că ne-am permis un registru cadastral performant şi o legislaţie care asigură implementarea contractelor fără a beneficia în deplină măsură de aceste atuuri.

Indiferent de coloratura politică, toată perioada de tranziţie a fost caracterizată prin încercările (din păcate, reuşite) de a edifica un sistem monolit de autorizaţii şi permise. Liste, cote, permise, autorizaţii, licenţe, registre, certificate. Vrei să face biznes în Molodva? Cu voie de la poliţie.

Clopotul de sticlă edificat în Republica Moldova nu e de sticlă. E din beton.

Există două viziuni concurente asupra regulilor impuse de stat. Prima zice că iniţial a existat piaţa liberă, după care a apărut necesitatea de a interveni acolo unde un arbitru terţ este inevitabil. Alta zice că arbitrul există în virtutea faptului că el deţine puterea. Ştie să se impună şi se impune pentru a extrage beneficii. Lasă piaţa să funcţioneze cât de cât liber doar în măsura ca să genereze valoarea pe care urmează să o taxeze. Este exact feudalul din întunecatul Ev care are castel, pod şi armură şi oricine îi traversează regatul trebuie să plătească tribut.

Sună famial, ce mai!

Nu zic bai, există autorizaţii şi licenţe care sunt necesare. Poate. Fiecare caz trebuie examinat aparte. Dar când este vorba ca toţi agenţii economici dintr-un sector, două mii la număr, să fie titulari de licenţă, intuiesc că este vorba de altceva. O licenţă presupune exclusivitate şi condiţii speciale. Se acordă pe principiul că nu e bine ca orişicine să vândă armament. Sau poluanţi chimici. Aici intervenţia statului e strict necesară. În rest, haideţi să fim serioşi: două mii de licenţe?

Rezultatul este notabil. Business în Republica Moldova nu poate face orişicine. Pentru a intra pe piaţă trebuie să traversezi rubiconul autorizaţiilor. Cu voie de la poliţie. Şi cu apel telefonic către feodalii vizaţi.

Acum imaginează-ţi că economia de piaţă a Moldovei constă din agenţii economici autorizaţi. Cei care au trecut gardul şi se află sub clopotul de sticlă. Restul, chiar dacă au nişte idei de afaceri formidabile, se întâmplă să se situeze peste gard. Tranzacţiile cu imobil au loc sub clopot. Ceilalţi aşteaptă. Competiţia pentru creditele bancare are loc sub clopot. Restul aşteaptă. Cei dinăuntru licitează. Propun business planuri care, după deducerea costului capitalului, asigură o creştere a PIB-ului de 7% anual (asta până la criză). Cei rămaşi în afara clopotului au proiecte mai faine. Ar putea să facă astfel încât PIB-ul să crească cu 14%. Dar ei nu participă la licitaţie. Trist…

Aduc acest exemplu ipotetic în scopul de a ilustra cum PIB-ul creşte mai încet decât ar fi în stare. Limitând numărul participanţilor la o licitaţie, ajungem să nu încheiem cea mai reuşită tranzacţie. Dacă ne limităm până într-atâta încât la licitaţie să se prezinte doar 1-2 agenţi economici, e teribil – atunci putem fi siguri că tranzacţia va fi cea mai nereuşită. Acelaşi lucru când ne înconjurăm cu un zid de autorizaţii. Limităm participarea la concursul pentru finanţare.

Ăsta e clopotul de sticlă din Republica Moldova. Şi ăsta e motivul pentru care economia naţională creşte cu 7% şi nu cu 14%. Când plouă şi când nu avem criză.

Va urma o schimbare? Contăm pe ea.

Nu este decât un mit. Dacă ar fi să fiu cumva bogat, aş fi preferat să mi se întâmple această şansă în altă ţară. Căci la ce mi-ar servi banii, dacă rămân obligat să circul pe străzi accidentate şi slab iluminate; să fac uz de nişte servicii medicale aproximative; să consider securitatea personală o problemă personală; să nu contez pe evenimente culturale în propria urbe; să nu pot părăsi ţara decât trecând vama ambasadelor, etc. Cu alte cuvinte, bunăstarea colectivă mă interesează la fel de mult sau chiar mai mult decât bunăstarea personală.

Toate aceste lucruri se înscriu în noţiunea de calitate a vieţii, care la noi este sub firul ierbii. E natural să fie aşa – suntem, totuşi, cea mai săracă ţară din Europa! Există capitole la care stăm mai bine decât alte ţări, inclusiv europene. Problema însă este că ele înregistrează progrese. Devansându-ne. La noi, în schimb, se majorează salariul cu 20% şi ne pare că l-am apucat pe Dumnezeu de barbă.

În calitatea mea de economist, aceasta este întrebarea care mă preocupă cel mai tare. De ce, având acelaşi start  ca şi balticii, am rămas în proximitatea liniei de pornire, în timp ce cei din urmă s-au integrat (ca nivel al bunăstării) în familia de naţiuni europene. În termeni economici, numim acest proces convergenţă şi credem că, odată aflaţi în proces de tranziţie, veni-va momentul Z, în care vom fi egali. Pentru aceasta este necesar ca noi să creştem mai repede decât ei. Lucru acest se întâmplă în mod natural, căci se presupune că ţările aflate la etapa incipientă a tranziţiei au o rezervă de productivitate – forţa de muncă ieftină. La noi, nu.

Aici am ajuns. De ce stagnăm?

Pentru a da răspuns la această întrebare, mă simt somat să-mi scot cravată, să-mi pun o pereche de blugi şi să gândesc outside the box. Căci inside the box se ştie ce explicaţii găsim - faptul că economia moldovenească a fost mai integrată în economia fostei URSS (nu am fost unicii!); faptul că nu am făcut privatizarea pe bani (cine-i avea atunci?); faptul că am fost loviţi de criza din 1998 (cine n-a fost?); faptul că nu avem resurse naturale (de ce nu le-am importat?) ş.a.m.d. Aceste lucruri sunt valabile, însă m-aş fi aşteptat ca ele să întârzie ritmurile de convergenţă, nu să le anihileze cu totul.

Prin urmare, mai trebuie să fie ceva. (Ceva moldovenesc!)

La Hernando de Soto găsesc că explicaţia eşecului capitalismului de a produce bunăstare în ţările sărace rezidă în lipsa capitalului propriu-zis. La fel ca şi în vest, în ţările în tranziţie există active – pământ, producţie de bunuri, case, forţă de muncă, resurse materiale etc. Există şi piaţă, în sensul că oamenii sunt obişnuiţi cu ideea schimbului profitabil (să ne aducem aminte de polonezii care făceau bişniţă la periferia oraşelor, şi moldovenii care “exportau” butelii de gaz în România vecină). Lipsa capitalului este o altă poveste.

Pentru ca activele omniprezente să devină capital este necesar ca acestea să întrunească o serie de condiţii: să fie măsurabile, divizabile, transmisibile, recunoscute, standardizate. Mai mult ca atât, trebuie să existe certitudinea că titlul de proprietate într-adevăr conferă un drept de proprietate.

Există aşa ceva în Republica Moldova? Şi da şi nu. Pe de o parte avem faptul că programul “Pământ” a încheiat în timp recond înregistrarea loturilor de pământ. Avem un registru funcţional al proprietăţii (locul 17 din 183) şi dacă să ne luăm după indicatorii Doing Business nu stăm rău nici în privinţa executării contractelor (22 din 183). Lucru acesta nedumereşte şi mai tare. Dacă stăm într-atâta de bine la acest capitol înseamnă că avem tot instrumentarul necesar pentru a transforma activele în capital. Ce ne lipseşte???

Tot la Hernando de Soto mă familiarizez cu noţiunea de “clopot de sticlă” (bell jar). Afirmă economistul peruvian că ar fi existat capital şi pe timpul regelui-soare. Altfel, cum ar fi fost capabil să construiască Ludovic XIV palate somptuoase? Însă ceea ce putea să facă Ludovic, nu putea să facă Jaques. Pârghiile care transformă activele în capital existau, desigur, dar nu şi pentru toţi. Existau sub clopotul de sticlă al aristocraţiei.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în economiile în tranziţie.

Despre cum e să funcţioneze economia sub clopotului de sticlă, ne gândim data viitorare.

VA URMA…

Acum un an discutam cu un amic de-al meu despre liberalism în următorii termeni:

- Iată, tu, de exemplu, te consideri liberal? – eram întrebat.

- Liberal.

- Dar ce ai în vedere prin liberal? Căci eu am întâlnit mai mulţi liberali şi toţi mi-au dat răspunsuri diferite.

Ce s-a schimbat între timp?

Mâini de plastic (aluzie ironică la Michelangelo și Adam Smith) (c) Zenu

Atenţie maximă la „mâna invizibilă”! Adam Smith afirma că nu există o chestie mai faină decât ceea că fiecare individ îşi urmăreşte propriile sale interese egoiste astfel încât, în final, toată lumea iese în câştig. Descompun: (1) dacă un te-miri-ce este vrut de toată lumea – el e scump; (2) dacă e scump – producătorul lui te-miri-ce iese în câştig; (3) dacă producerea lui te-miri-ce este atât de avantajoasă - toată lumea începe să producă te-miri-ce; și (4) dacă toată lumea produce te-miri-ce – te-miri-ce se ieftineşte şi este accesibil pentru toată lumea. Astfel, în aparenţă toată planeta juisează de fericire: cei care au vrut cu tot dinadinsul sunt cei care şi-au permis să procure printre primii te-miri-ce; ceilalţi – au procurat la reduceri şi, deasemenea, juisează. „Mâna invizibilă” a egoismului i-a făcut fericiţi pe toţi.

Numai că în realitate nu se întâmplă întocmai. (1) Cel care primul a produs un bun pe care îl vrea toată lumea, extrage un extraprofit, din care (2) îl măsluiește pe politician care (3) lobează în favoarea acestuia o lege avantajoasă în Parlament, care (4) îi întăreşte acestuia statutul de monopolist din care acesta, la rândul său, extrage şi mai mult extraprofit. (Din care îl unge în continuare pe politician, care devine sluga lui şi care adoarme poporul cu fabrici de staruri numai ca acesta să dăinuiască în continuare în prostie şi să achite docil preţuri umflate.) Asta e! „Mâna invizibilă” este în realitate o mână păroasă care mulge pe întuneric, unge la lumina zilei şi arată gestul necunviincios populaţiei. Legea prin care cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar ce-i săraci privesc fabrica de staruri.

Cum se întâmplă această „minunăţie” în societăţi în care transparenţa, guvernarea corporatistă, concurenţa liberă au statut de lege? Simplu. Citește la Subcomandante Marcos: în timp ce politicienii îţi arată o jucărie frumoasă, „mâna invizibilă” se bagă la tine în buzunar şi stoarce din el ceea ce nici nu ştiai că îţi aparţine: păduri, lacuri, zăcăminte. Sau, în lipsa acestora, pur și simplu îţi prezintă o notă de plată umflată pe care, desigur, o achiţi căci între timp eşti cu ochii pe jucăria cu pricina…

Nu te-ai întrebat de ce nu poţi pricepe nimic atunci când televiziunile transmit protestele anti-globaliştilor? Se prea poate că au şi ei ce să spună. În schimb, obţii tot felul de detalii contradictorii (şi egal de inutile) despre Michael Jackson şi gripa porcină. Îţi dai seama că priveşti în altă parte? Din acest motiv pornesc din ce în ce mai rar televizorul.

Din aceleaşi motive, nu mă mai consider liberal. Însă, aici în RM nu am de unde alege: liberalii sunt cei care, deocamdată, încearcă să lupte cu Păroasa Mână Invizibilă.

P.S. În stil zen: este dificil să identifici drumul cel bun atunci când universul este o amalgamare de culori.

Şoseaua, Paul Klee (...până şi ea se dizolvă în linia orizontului)