• statul ca și critic literar (prost)
• rolul arhivei (cum, chiar fără Groys la așa o temă?)
• accesul la cultură (torente vs. biblioteci, fonoteci, videoteci publice)

La întrebarea (foarte isteață) privind rostul finanțării culturii de elită din banii contribuabililor (consumatori de cultură de masă) nu reușesc să spun următoarea anecdotă despre Amos Oz. Dânsul, locuind în kibbutz a negociat cu tovarășii kibbutznici dreptul de a dedica o zi scrisului. A fost greu. Tovarășii erau foarte pragmatici – și cum aflăm noi că nu tragi chiulul pur și simplu? Poți garanta performanța? Nu. Voturile s-au împărțit, dar vreo 4 ore sciitorul le-a primit totuși. Care după succesul internațional au devenit 8. Apoi 16. Picătură cu picătură.

Mi s-a părut relevant.

Despre cărți.

Am terminat „Imperiul” de Niall Ferguson. Cred că scopul inițial de a mă clarifica dacă Imperiul a fost un lucru bun sau un lucru rău a devenit oarecum irelevant pe măsură ce avansam cu lectura. Putea fi altfel? Probabil că nu. Imperiile alternative – german, japonez sau sovietic au fost mult mai puțin miloase decât cel britanic. Coloniile au prosperat – e drept doar acolo unde populația aborigenă a fost adusă în pragul exterminării. Coloniile au avut puțin de câștigat acolo unde fondul național era mai puternic – pentru India sau China imperiul a fost un pas înapoi (în plan economic cel puțin).

Lucru fascinant e capacitatea Imperiului de a se adapta noilor situații. Ideea de liberty cultivată de Imperiu a fost contraproductivă: mai întâi în SUA, apoi în restul lumii zise britanice. Odată învațată lecția libertății coloniile tind spre emancipare. Prin urmare, germenele auto-anihilării era în țestutul Imperiului.

Acum citesc „Ultimii eretici ai Imperiului”. Ereticii sunt un fel de rebeli, gen Subcomandante Marcos. Imperiul în cazul de față este cel comunist, cel capitalist… mai contează?!

Despre filme.

Două filme de Jim Jarmusch sunt un festin. Down by Law (1986) îi are pe Roberto Benigni și pe Tom Waits în rolurile principale. Sau pe Tom Waits și Roberto Benigni - nu știu pe care să-l scot în prim plan. Cred că din spirit de fair play e cazul să-l menționez și pe John Lurie, căci se pare că e o figură importantă și dânsul. O istorie despre libertate, dacă mă întrebi pe mine. Care într-un mod bizar (sau poate că nu) are loc într-o închisoare.

M-a entuziasmat într-atâta, încât am decis că un singur film de Jarmusch e prea puțin. Seara am privit Night on Earth (1991). Cinci istorii care se petrec noaptea. Cinci taximetriști și pasagerii lor. În cinci orașe diferite. Los Angeles, New York, Paris, Roma și Helsinki. Am înțeles că Jarmusch este echivalentul cinematografic al unui excelent povestitor de proză scurtă. Toate istoriile erau cu zen. Din nou, cea cu Roberto Benigni s-a dovedit a fi  de un umor ucigător. Literalmente. Simultanietatea acțiunii din cele cinci orașe lasă de gândit. Suntem aceiași într-o măsura mai mare decât ne-am aștepta vreo dată.

Totuși, ce bine că cinematografia americană nu se rezumă la Hollywood.

Duminică privesc un film de Takeshi Kitano. Se chiamă „Ahile și Broasca țestoasă” (2008) și este despre artă. Despre ce înseamnă să fii pictor contemporan. Una e să pictezi pentru că îți place, alta e să fii un pictor de succes. Un pictor de succes e original. Originalitatea e măsura talentului. Dar cum e să fii original când toți încearcă să fie originali? În cele din urmă termini prin a-i imita pe imitatori și nimic nu mai poate fi considerat autentic. Talentul e Ahile. Broasca Țestoasă e noul. Imposibil de a fi întrecut. În cele din urmă goana după nou ucide talentul, fiindcă înlătură dorința autentică de a crea frumosul. Filmul ca atare poate să treacă drept un compendiu vizual la eseul lui Boris Groys „Despre nou”. Totul se leagă. Și, spre deosebire de eseul lui Groys, are happy end. Ahile ajunge din urmă țestoasa.

De toate.

În restul timpului am reparat un robinet, am stat pe net, am făcut cumpărături, am mâncat paella, am băut rom, am mâncat colțunași, am băut bere.

Viața-i frumoasă!

Fernando Botero creează noul „profanând” imaginea iconică a Monei Lisa

Adică, de ce nu, dar mi l-am imaginat așa, într-o doară, pe scriitorul meu preferat, citind din cărți pe care îmi place și mie să le citesc și încercând să dezlege care este trucul. În momentul în care eu, cititor naiv ce sunt, mă impreionez de profunda-i sinceritate ăsta zice: ca să vezi, deci, pentru a trezi senzația respectivă el a descris cutare și cutare lucru. Interesant, interesant… Lui îi este brusc interesant dacă ar fi putut să scrie acest fragment altfel și acum stă și descpică firu-n patru analizând pe-ndelete propoziție după propoziție.

Privită din acest punct de vedere, literatura seamănă cu locul crimei. Un Sherlock Holmes cu lupa în mână analizează indiciile care indubitabil vor induce rezolvarea cazului. Și doar eu, naiv mă minunez de sinceritatea autorului care la un moment anumit era și el în rol de inspector de poliție.

Reiese că totul e un plagiat și până și plagiatul este plagiatul unui alt plagiat. Și asfințitul de astă seară (irepetabilul! incomparabilul!) plagiază șiret asfințitul din ziua de ieri producând aceleași senzații unice în noi generații de îndrăgostiți.

Nu am descoperit universul, nu încep o cauză nouă și, desigur, nu am să lepăd cetitul. În Arta romanului Milan Kundera ne vorbește despre romanele epocale care au marcat evoluția literaturii – deci noul există? Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Tolstoi, Musil, Gombrowicz au lărgit spațiul romanului introducându-i elemente noi, forme noi, conținuturi noi. Dar nici asta nu e esențialul. Există scriitori cu care mă simt pe aceiași undă și, prin urmare, îmi este interesant ce spun indiferent dacă critica literară îi consideră epocali sau minori. Doar că nu-mi place să-i surprind cu zâmbetul șmecher la colțul gurii copiind unul de la altul anumite procedeuri.

După Boris Groys inovația nu este posibilă decât pe două căi: 1. din întâmplare, numai că atunci lumea nu o să te ia în serios fiindcă nu are un sistem de referință pentru „chestia aia” născocită de tine; sau 2. prin revalorizarea trecutului – îl schimbi cu locul pe Don Quixote cu sărmanul Sancho și vezi ce iese din chestia respectivă.

P.S. Întâmplător descoper un element hazliu în toată istoria asta cu plagiatul. Rămănând la Don Quixote, merită să amintim că autorul la „omorât” pe protagonist ca să evite plagiatul. Un sequel al lui Quixote deja apăruse de sub pana unui alt autor, pe nume Alonso Fernández de Avellaneda, între volumul I și II, Cervantes menționând acest lucru în volumul II. O altă chestie este că până și Cervantes (intuitiv oare?) ne prezintă romanul ca și cum acesta ar fi reprodus după manuscrisul unui istoric arab, Cide Hamete Benengeli. A știut atunci Miguel de Cervantes că literatura va fi o călătorie, în care referințele inter-textuale sunt inevitabile, iar cititorii se vor vedea obligați să sară din roman în roman ca niște pasageri care schimbă trenul pe o cursă de distanță lungă?

Night of the Living Dead (1968), El Topo (1970), Pink Flamingoes (1972), The Harder they Come (1972), The Rocky Horror Picture Show (1975) și Eraserhead (1976) au revoluționat filmul introducând o categorie specială - „filmele de la miez de noapte”

Priveam zilele trecute documentarul Midnight Movies: From Margin to Mainstream şi mă gândeam oarecum extraniat la faptul cum o idee aparent absurdă se poate transforma peste noapte (sic!) într-un succes comercial enorm. Desigur, dacă eram Nassim Nicholas Taleb aş fi recunoscut pe dată „înclinaţia spre succes”: la câteva reuşite comerciale enorme au existat, probabil, sute de rateuri lamentabile.

Dar fiindcă se întâmplă ca din lecturile mele curente să facă parte eseul lui Boris Groys „Despre nou” gândurile mele străbat o altă direcţie. „Au nu este datoria elitei culturale de a sonda cu insistenţă terenul noului în perena căutare a noilor valori?” mă gândesc eu, observând concomitent că această căutare poate lua forme şi manifestări adesea groteşti. „Grotesc” este calitatea care caracterizează cel mai fidel filmele lui John Waters, Alejandro Jodorowsky, David Lynch, Perry Henzel, George Romero și Jim Sharman despre care s-a vorbit în documentarul cu pricina. Rulate după miezul nopţii, aceste filme au găsit propria nişă, devenind, încet dar inexorabil, filme de cult pentru milioane de spectatori fideli.

Să admitem că miezul nopţii conţine o predilecţie pentru grotesc precum şi să admitem faptul că flower generation, frământată de dorinţa de schimbare, a acceptat de-a gata absurdul ca fiind o latură inseparabilă a realităţii. Dar este mai mult decât atât. La fel de revoluţionar a fost la timpul său teatrul absurdului practicat de Ionesco și Beckett, abstracţionismul lui Kandinski sau pop-art-ul lui Warhol și Lichtenstein. Desigur că fiecare la timpul său a venit cu un mesaj, prin care trebuie să înţelegem o tentativă de a revaloriza arta, dar şi dorinţa de a scutura, a şoca şi a epata publicul larg.

Fără această „scuturare” este greu să ne imaginăm cum mesajele lansate ar mai fi ajuns la urechea consumatorului de artă.

Prin urmare, chiar dacă competiţia pentru revendicarea noului seamănă pe alocuri cu înscrierile în Cartea Guinness a recordurilor, trebuie să înţelegem că „scuturarea” respectivă este inseparabilă de actul creaţiei.

Prin contrast cu cele expuse, ţin să împărtăşesc senzaţia că în Republica Moldova cultura este timidă şi provincială.

În pofida situaţiei economice precare de la începutul anilor 90, revendicarea noului era totuşi o preocupare a artei. Primul meu contact cu teatrul absurdului a avut loc într-o încăpere ciudată de pe strada Alexandru cel Bun unde se dădea în premieră Cântăreaţa cheală. Experienţa a fost energizantă. Pentru a nimeri în sala de spectacol eram obligaţi să traversăm antreul pe o scândură de lemn, deoarece podeaua de beton încă nu era uscată. Şi aceasta făcea parte din experienţa noului. Teatrul „Eugène Ionesco” a continuat să practice această experienţă civilizatoare în spectacolele care au urmat. Acum mă miră cum în acei ani se reuşea punerea în scenă a lui Iosif şi amanta sa cu acel nisip egiptean care era aşternut seară de seară şi cum astăzi acest lucru este aproape de neconceput.

S-ar putea să greşesc, dar cred că există o explicaţie în acest sens. La acelaşi Groys găsim următoarele:

Acolo unde nu există arhivă sau unde ea este ameninţată în existenţa sa fizică, este preferabilă inovaţiei intervenţia în continuare a tradiţiei intacte. Sau se apelează la principii şi idei care sunt considerate independente de timp şi, în acest sens, oricând nemijlocit accesibile şi constante. Atare principii şi idei, pretins independente de timp şi, în acest sens, dependente, sunt postulate ca „adevărate” în speranţa că vor continua să existe sau vor fi descoperite din nou, chiar dacă încarnarea lor culturală ar fi distrusă.

Să deschid aici o paranteză pentru noţiunea de arhivă, care are la Boris Groys o interpretare specială: arhivă este instituţia care poate cataloga drept artă un ceva nou-creat. De exemplu un muzeu este o arhivă fiindcă „ceea ce nimerește în muzeu” este în mod indubitabil artă, în timp ce „ceea ce îşi croieşte drum spre el” rămâne suspectat de kitchism. Dar şi un minister este o arhivă prin puterea sa de a delibera asupra artei care va fi susţinută financiar şi a restului care va perinda în obscuritate. Altfel spus, de  eficiența unui minister al culturii depinde dacă societatea va produce artă sau va debita în continuare interminabilul folclor. Evidenţele indică clar că în Moldova spaţiul artistic a fost monopolizat de „caravana culturii” a unui personaj bizar cu trecere pe la cei sus-puşi care este Lenuţa Burghilă, în timp ce arta veritabilă a fost ostracizată în spaţiul underground al blogosferei, youtubului şi a twitterului.

Astfel, un minister incompetent face ca Lenuţa Burghilă să creadă că ea face artă, în timp ce un artist precum Viorel Posmotrel (Nică cultură.) să nu ştie că, de fapt, artă face anume el. Sau poate că ştie numai că Arhiva nu îi recunoaşte această calitate.

Mi se pare că această situaţie trebuie să se schimbe cât de curând posibil. O noapte apocaliptică precum cea de pe 7 aprilie trebuie să fie digerată de cultură şi trecută în arhivă. De nu, vom fi condamnaţi să ascultăm eternul folclor. Să nu credeţi că am ceva împotriva folclorului per se. Însă, dacă o cultura produce numai folclor, acest lucru denotă că societatea tace despre lucrurile cu adevărat importante.