Unul bea țuică. Câțiva beau vin. Unul bea orice. Doi beau ceai paraguayan. Altul bea apă minerală. Așa-i viața… Eu mă uit la ei și le zâmbesc. Îmi place compania lor. Îi rog să nu se miște. Și-i iau la carandaș.

Întins pe şezlong sau de-a dreptul pe nisip, răcorit de apa sărată şi lins de razele nebune, care te-au acompaniat până sub umbrelă, bagi mâna în geanta mare care conţine tot felul de chiţibuşlâcuri şi dibuieşti obiectul dreptunghiular format din copertă, pagini şi semn de carte. Ce e sub copertă, asta-i întrebarea!

Căci e musai să fie o lectură uşoară, dar de preferat nu şi una trivială. La acest punct sunt solicitat de amici să le aduc câte o carte pentru vacanţă. Şi eu le aduc. Ghidat de propriile mele experienţe savuroase din trecut şi, natural, de starea de spirit a amicilor. Reperele geografice ajută. Un “Tuareg” pentru vacanţă în Tunisia; niscaiva “Iubita mea, Sputnik” dacă vine vorba de insulele greceşti (dacă e loc în valize pentru “Magicianul” lui Fowles cu atât mai bine); un “Talentatul Domn Ripley” pentru Italia; nişte Milorad Pavić pentru litoralul adriatic şi “Palatul păduchilor” pentru Turcia. Dacă geografia este irelevantă sau titlurile respective sunt deja consumate, iată un top all’improviso al celor mai palpitante lecturi de vacanţă:

1. „Clubul Dumas” de Arturo Pérez-Reverte. L-am citit de mai multe ori. Odată pe drum şi de două ori pe nerăsuflate. Personajul central, Lucas Corso, e o găselniţă. Un gen de Sam Spade amestecat cu Arthur Rimbaud. Nu te lăsa amăgit de faptul că ai vizionat The Ninth Gate (1999), linia legată de cei trei muşchetari este omisă cu desăvârşire din film şi tre să admit că e cea mai tare. Parol! Deşi bine, de imaginea lui Johnny Depp în rolul principal nu te poţi debarasă. Asta e, na. În plus romanul te plimbă prin Madrid, Toledo, Sintra şi Paris. Corso nu se desparte de o sticluţa sa de Bolls. Poţi să încerci, dacă vrei, deşi personal prefer să merg pe Tanqueray sau pe Bombay Sapphire.  Mai e nevoie de argumente în plus?
2. „Dans Dans Dans” de Haruki Murakami presupune că deja ai dat gata “În căutarea oii fantastice”. Dacă cumva nu, n-ai încotro, tre să o parcurgi mai întâi, căci sunt legate în ordinea indicată. E vorba despre căutarea “eului” rătăcit şi de fantasmele trecutului. Scheletele din dulap, ce să caute ele într-o vacanţă pe litoral? Ei, barem, o să se preteze bine-merci atunci când acţiunea romanului o să te strămute în Hawaii. Umbreluţe, coctailuri şi toată tevătura. Lucruri pe care o să le ai la îndemână, sper. Eram în Antalya și citeam altă carte. Dar am devorat-o rapid și furam și din cartea nevestei, „Dans Dans Dans” adică, pe care chiar dacă o citisem mai înainte, eram gata să o reiau de la bun început. E foarte tare, frate. Ce mai avem pentru locul 3?
3. „Ring 1 – Cercul” de Koji Suzuki, dacă ai chef de un thriller pe cinste. În altă parte decât la litoral nici n-ai cum să-l savurezi. Eu am avut neatenția să-l citesc acasă, înainte de somn și la lumina lămpii. Greșeală fatală, căci așa nici la viceu nu îndrăzneam să mă deplasez. Adică, deh, în cele din urmă, da, însă numai după ce aprindeam toate luminile în apartament. La mare am citit Ring 2. Tot OK. Cel mai bun e Ring 3, care încă nu a fost tradus românește, dar de undeva tot trebuie să începi. E și filmul cu aceeași denumire, desigur, cum se și practică, dar una e filmul și alceva e romanul.
4. „Secretul culorii pure” de Federico Andahazi e o istorie plină de mistere cu pictori din epoca renașterii. Andahazi te învârte pe deget. E ca și cum ai privi „Cina cea de taină” proaspăt ieșită de sub pensula lui Leonardo. Cufundarea în atmosfera epocii e totală. Culorile – aprinse. Caracterele – în carne și oase. Miresmele – compleșitoare. Parcurgi calea din Florența în Brugge conștient că alea două erau Londra și New Yorkul de pe timpuri. Unicul cusur al romanului… se termină prea repede. Poate mai iei ceva de Andahazi just in case. „Mironosițele” sau „Anatomistul” de pildă.
5. „Azazel” de Boris Akunin. Cel mai „de vacanță” mi se pare a fi ultimul roman din seria despre Erast Fandorin, „Carul de diamant”. Pe ăsta nu-l avem în română încă și, chiar de l-am avea, n-am cum să te îndemn să citești primele 10 volume din serie, astfel încât să ai toată povestea pusă la punct. Oricum, „Azazel” e o lectură delicioasă de felul său. Am avut șansa să aflu de Akunin, când identitatea autorului era învăluită de mister, iar felul suculent în care opera cu limbajul trimitea cu gândul la autorii imperiali. În traducere n-ai cum observa acest lucru, așa că, dacă poți, ia-l în rusă.
6. „Dicționarul khazar” de Milorad Pavić e fenomenală în special pentru cei care rămân să se învârte pe-aici prin Balcani, Marea Egee, etc. Un creştin, un musulman şi un evreu. Biblia, Coranul şi Torah. Trei destine încrucişate. Trei culturi pe teritoriul unui popor dizolvat de secole de istorie.
7. „Parfumul” de Patrick Süskind. Ehei, după “parfumul” respectiv să vezi cum ţi se acutizează mirosul. O istorie de groază şi quasi-detectivă. E ok şi filmul, dar şi lectura încinge de nu te poţi opri.
8. „Seducătoarea din Florența” de Salman Rushdie. O poveste cu dictatori şi amoruri. Occidentul în ospeţie la moguli, prinţese indiene în ospeţie la florentini. Merge ca desert, e savuroasă ca o baclava servită cu o cafea indiană. Cardamon, cuişoare, ştii tu…
9. „Periplul lui Baldassare” de Amin Maalouf. Un sfârşit al lumii amânat. O carte misterioasă şi o iubire imposibilă. Palestina, Istanbul, Genoa, Marea Egee. Duhul aventurii şi a călătoriilor.
10. „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon e o cutiuţă cu secrete din vechea Barcelonă. Dincoace dragostea-i inocentă, dar mari probleme cu misteriosul autor al unei cărţi rămase într-un singur exemplar. Un fel the Le Fantôme de l’Opéra în versiune catalană. În tot cazul, fantomele franchismului bântuie cu prisosinţă.

După cum vezi, nu-ţi vând poveste cu nouă neveste. Autori consacraţi, nu de duzină. Toate – chestii captivante, care hrănesc cu prisosință imaginația, fără însă a da mare bătăie de cap spiritului (cu excepția lui Murakami și Pavić, care se consumă bine în ambele sensuri). Căci cine vrea să-și necăjească spiritul pe durata vacanței?

Înțeleg și, totodată, nu ezit să încalc această regulă. Ca să nu mergem prea departe, iată chiar anul trecut l-am „cărat” pe Andrei Platonov într-o vacanță all-inclusive. Anterior am mers cu „Testamentele trădate” a lui Milan Kundera la Zatoka. Intenționez să-l iau pe Louis-Ferdinand Céline la Nisa. Așa că nu e ca şi cele zece porunci. Lasă-te și tu dus de val (dar vezi de nu te depărta prea tare de țărm ).

Îmi spui cum a fost, bine?

Acuma editura Vellant stă cu ochii pe Carlos Balmaceda de ne servește Manualul canibalului.

Carlos Balmaceda? Un ziarist reprofilat. Stilul cadențat al articolelor de știri se aude bine. Au mai fost precedente – Arturito Pérez-Reverte şi Aravind Adiga sunt celebri printre imigranții într-ale literaturii. Au un fel plăcut de-a spune lucrurilor pe nume. Cut the crap and get to the point se cheamă.

Manualul canibalului este o lectură comestibilă. Asta și la propriu și la figurat. Bun… aproape la propriu. Dar vezi și tu ce pasaje savuroase ne sunt servite:

„…Nu tăia decât carnea de pe spatele mielului și o toca fin, imediat încălzea într-o cratiță ulei de arahide ca să încălzească ușor carnea, apoi adăuga ceapă tăiată foarte mărunt, coriandru proaspăt, ghimbir, șofran și abia o idee de sare și piper, dar mai era ceva, fără îndoială. <…> Într-o altă cratiță amesteca ulei de arahide cu orez și șofran, asta pe lângă sucul lăsat de carne la fript, și în plus pătrunjel, cimbru, dafin, un pic de sare, încă un pic de piper și la foc, până ce fierbe, și atunci le pui repede în tăvițele de savarină și de aici pe platou. Un deliciu.”

Păi, se poate? Citesc romanul făcând naveta între dormitor și bucătărie…

„Încetul cu încetul taverna s-a umplut cu aromele maritime: sole și creveți cu tarhon franțuzesc; fileuri de rechin albastru cu semințe de susan, coriandru măcinat și mahlib; merlucius cu piper de Jamaica și muștar alb; cod cu ardei, ceapă verde și căței de usturoi; crabi cu sare de ceapă.”

Cred că am să mă mut definitiv în bucătărie. În Almacén de Buenos Aires – asta da! Restaurantul respectiv se pare că este personajul principal, căci ceilalți – trăiesc și mor. O sagă de familie de bucătari care sfârșește trist. Rădăcinile acestei istorii cresc din malurile stâncoase ale mediteranei de unde porneau la drum miile de imigranți italieni și se proptesc într-o istorie criminală de genul Alfred Hitchcock plină de suspans.

Canibalismul este o metaforă repugnabilă, dar exactă. De ce să ne tatonăm prea tare, dacă războiul civil, junta militară, represaliile fraternicide sunt exact asta – canibalism ritualic! Însă pornind de la această constatare, Carlos Balmaceda se îmbarcă într-o lungă călătorie, în care-și propune să investigheze originile acestei monstruozități, găsindu-le fără greșeală în fascismul italian și în alte evenimente nefaste care au uns cu sânge roțile istoriei…

Care-i concluzia?

Las’ pe mânile Turcului Pistolar și aflăm imediat răspunsul.

P.S. Primele ¾ ale cărții – savuroase, sunt urmare de un sfert care te face să dorești să devii vegetarian.

P.P.S. Asociaţiile cu Parfumul lui Patrick Süskind sunt inevitabile.

L-am citit de parcă mi-aș fi citit propriile gânduri. În trenuri, în pat, în fața calculatorului, în parcuri. Mi-a plăcut proza scurtă. Mi-au plăcut romanele. Mi-a plăcut eseistica. Mi-a plăcut faptul că motanul lui Julio Cortázar se numea Theodore W. Adorno.

Odată la Iași, într-o cameră de hotel care se cutremura la trecerea tramvaiului, am lăsat cartea la o parte (era „Cartea lui Manuel”) și am început să scriu.

Altădată, la Viena am parcurs centrul orașului cu „62. Model de asamblat” pe post de ghid. Blütgasse. Sângele templierilor colora caldarâmul în purpuriu. Hotelul König von Ungarn. Contesa sângeroasă Báthory Erzsébet și papricaș într-un restaurant unguresc.

Ce bine că scriitorii nu mor pe-adevăratelea. Cu 25 de ani în urmă, corpul lui Julio Cortázar s-a risipit. Dar îngerul său e încă tânăr.

Nocturnă (trad. Zenului)

Astă noapte mâinile mi-s negre, iar inima mi-e asudată

ca după o luptă aprigă cu miriapodele fumului

Totul a rămas acolo, sticlele goale, barca,

habar n-am dacă mă iubeau sau dacă vroiau să mă vadă.

Agenda aruncată pe canapea zicea întrevederi diplomatice,

dar carafă de vin nomadă o cnocaută lejer în patru seturi.

Un codru nalt cuprinde-această casă din centrul orașului,

eu știu, simt cum un orb își dă duhul prin apropiere.

Nevastă-mea urcă și coboară pe o mică scăriță

ca un căpitan de corabie ce nu se încrede în aștri.

Iată o cană cu lapte, hârtii și ora unșpe noaptea.

Din afară se simte-o herghelie de cai apropiindu-se

de fereastra pe care-o am în spate.

(asta cu fereastra-mi aduce aminte de-o anume povestire)

Dormi în pace, prietene.

Personajul lui Arturito Pérez-Reverte, Coy („Harta sferică”), ascultă Kind of Blue atunci când realizează că iubita îl trage pe sfoară. Nu-i spune nimic atunci când ea se trezește. Unele femei nu pot fi altceva decât femei-vamp. Kind of Blue este unul din albumele mele preferate. Poate că cel mai bun al lui Miles Davis.

În romanul „Șotron” (Rayuela) de Julio Cortázar se ascultă jazz cu nemiluita. La un moment s-a făcut o compilație cu piesele pomenite în roman. Se cheamă Jazzuela. O recomand pentru cine poate să facă rost de ea. Îți dai seama că jazz-ul care-l fascina pe Cortázar nu e tocmai ceea ce știi tu și eu. Pun pareu că lui Vladimir Pozner îi place anume așa. Luminos și optimist. Ca o pagină albă.

Toată Rayuela e o improvizație de jazz. Personajele principale Horacio și Maga își dau întâlnire în Paris. Fără a-și spune timpul și locul exact. Hoinăresc prin Paris până ce dau unul de altul. În epoca celularelor așa ceva pare inimaginabil și, totuși, se înscrie într-o logică a hazardului. Curios lucru, o astfel de întâlnire hazardată s-a produs într-un târziu între Julio Cortázar și o doamnă pe care o cunoscuse cândva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerându-i întâlnire. Însă Cortázar i-a răspuns că nu suportă ideea unei întâlniri atât de frugale. În aceeași zi s-au întâlnit întâmplător pe străzile Parisului de parcă dorința era cea care i-a condus pe ambii în locul cu pricina la ora cu pricina.

Anume despre aceasta și vorbește scurtmetrajul lui Jose Gordon. E în spaniolă, dar oricum zic că merită privit. Cel puțin pentru benzile-i desenate pline de imaginație.

Presupun că deja știi că povestirea „Urmăritorul” este despre ultimele zile din viața marelui Charlie „Bird” Parker. Domnul Pasăre-arc.

Știu când e bine să asculți Jazzuela. Sau să citești ceva de Julio Cortázar. La 12 februarie se fac 25 de ani de când scriitorul a trecut în neființă.

P.S. Mai știi scriitori iubitori de jazz?