Să lăsăm pentru moment la o parte jocul de umbre și lumini. Două chestiuni sunt trecute cu vederea în raport cu această feudă pre-electorală:

1. Moldovenii manifestă o înclinație fenomenală pentru teoria conspirației;
2. Biznisu nu plasează niciodată toate ouăle într-o singură căldare și finanțează mai mulți candidați.

Talentul pentru teoria conspirației nu este unul recent. Îmi aduc aminte (fără mare chef) de epoca comunistă, când lui Marc Tkaciuk îi era atribuit, pe vrute sau nevrute, rolul de eminență cenușie. Se pare că totuși pe vrute. Personal am avut rezerve în raport cu această concluzie. Cardinalul sur? Pe semne că au fost citite prea multe romane cu mușchetari. Greu de crezut. Sigur că Monsieur Tkaciuk a avut o influiență considerabilă în culisele puterii, dar e naiv să-i atribuim rolul de mare păpușar. Chiar și în condițiile autocrației aproximative edificate în jurul familiei Voronin, păpușarii erau mai mulți și fiecare trăgea de sfoară după propriul plac și interese. Va bene. Asta în epoca comunistă. Ce se întâmplă acum?

Locul vacant de eminență cenușie încinge mințile și așa încălzite de caniculă. Nu e posibil să nu fie cineva acolo sus, gândește moldovanul. Păi cum să lași păpușile din capul lor! Cine să fie? Plahotniuc? Stati? Țopa? Băse? Vântu? Avem nevoie de o figură diabolică pe care să o responsabilizăm de criză, prețuri, arșiță, găuri bugetare și așa mai departe. Așa îmi închipui io că a început vânătoarea de păpușari. Spațiul mediatic liber și independent își joacă propria s-a carte: senzaționalul. În antichitatea comunistă se discuta despre Tkaciuk prin bukătării la o duzină de berici; despre biznisu din spatele liderilor alianței se discută la talkshowuri. Nu mai avem nevoie de seriale. Moldova, ai televiziune!

Stop așa. Concluzia acestor digresiuni post-vacanță este următoarea: nu există un singur păpușar. Există interese. Politice și economice. Interese care se grămădesc pe alte interese. E greșit să simplificăm problema vânând păpușari. Avem nevoie de instituții care să-și facă meseria. De la caz la caz. Fără isterie.

Partea a doua. După cum am conchis mai sus, biznisu (inclusiv și business-ul) nu-și plasează niciodată toate ouăle într-o singură căldare. E regula investițiilor #1. My friends, credeți că oamenii ăștea care și-au construit micile lor imperii financiare sunt atât de naivi încât să se expună riscului de a se lipi de un singur candidat? Viața unor astfel de imperii ar fi fost foarte scurtă. Eu nu știu nimic, citesc cărți doar. Și dacă vreți să vedeți cum funcționează, o puteți face foarte bine citind cu atenție „Tigrul alb” de Aravind Adiga. Acolo este vorba despre „democrația” indiană. Candidații fac turul businessmanilor și-și consolidează puterea în schimbul protecției. Greu de spus cine trage de sfori – politicianul sau afaceristul. E o relație simbiotică. Manus manum lavat. Și atât.

Stop a doua oară. Perechile se formează pentru a dansa vals. În afaceri, spre deosebire de dansuri, e altfel: dacă e să căutăm locul lui Plahotniuc, ar fi bine să nu îl căutăm în spatele unui singur candidat. E în spatele tuturor. Cei patru plus comuniștii, probabil. Întru dăiunirea imperiului. De fapt, judecând după frecventele sale apariții publice, mă întreb dacă nu cumva e cazul să-l căutăm în fața și nu în spatele candidaților.

Vom trăi și vom vedea. Dar nu e nimic nou sub lună.

Acuma editura Vellant stă cu ochii pe Carlos Balmaceda de ne servește Manualul canibalului.

Carlos Balmaceda? Un ziarist reprofilat. Stilul cadențat al articolelor de știri se aude bine. Au mai fost precedente – Arturito Pérez-Reverte şi Aravind Adiga sunt celebri printre imigranții într-ale literaturii. Au un fel plăcut de-a spune lucrurilor pe nume. Cut the crap and get to the point se cheamă.

Manualul canibalului este o lectură comestibilă. Asta și la propriu și la figurat. Bun… aproape la propriu. Dar vezi și tu ce pasaje savuroase ne sunt servite:

„…Nu tăia decât carnea de pe spatele mielului și o toca fin, imediat încălzea într-o cratiță ulei de arahide ca să încălzească ușor carnea, apoi adăuga ceapă tăiată foarte mărunt, coriandru proaspăt, ghimbir, șofran și abia o idee de sare și piper, dar mai era ceva, fără îndoială. <…> Într-o altă cratiță amesteca ulei de arahide cu orez și șofran, asta pe lângă sucul lăsat de carne la fript, și în plus pătrunjel, cimbru, dafin, un pic de sare, încă un pic de piper și la foc, până ce fierbe, și atunci le pui repede în tăvițele de savarină și de aici pe platou. Un deliciu.”

Păi, se poate? Citesc romanul făcând naveta între dormitor și bucătărie…

„Încetul cu încetul taverna s-a umplut cu aromele maritime: sole și creveți cu tarhon franțuzesc; fileuri de rechin albastru cu semințe de susan, coriandru măcinat și mahlib; merlucius cu piper de Jamaica și muștar alb; cod cu ardei, ceapă verde și căței de usturoi; crabi cu sare de ceapă.”

Cred că am să mă mut definitiv în bucătărie. În Almacén de Buenos Aires – asta da! Restaurantul respectiv se pare că este personajul principal, căci ceilalți – trăiesc și mor. O sagă de familie de bucătari care sfârșește trist. Rădăcinile acestei istorii cresc din malurile stâncoase ale mediteranei de unde porneau la drum miile de imigranți italieni și se proptesc într-o istorie criminală de genul Alfred Hitchcock plină de suspans.

Canibalismul este o metaforă repugnabilă, dar exactă. De ce să ne tatonăm prea tare, dacă războiul civil, junta militară, represaliile fraternicide sunt exact asta – canibalism ritualic! Însă pornind de la această constatare, Carlos Balmaceda se îmbarcă într-o lungă călătorie, în care-și propune să investigheze originile acestei monstruozități, găsindu-le fără greșeală în fascismul italian și în alte evenimente nefaste care au uns cu sânge roțile istoriei…

Care-i concluzia?

Las’ pe mânile Turcului Pistolar și aflăm imediat răspunsul.

P.S. Primele ¾ ale cărții – savuroase, sunt urmare de un sfert care te face să dorești să devii vegetarian.

P.P.S. Asociaţiile cu Parfumul lui Patrick Süskind sunt inevitabile.

În acest sens am savurat atât întrebările, cât și răspunsurile. N-am fost eu cel care a comandat cafeaua.

Vezi aici streamul video.

Personal, am venit la offline cu gândul la cititorii mei interesați de lecturi și zeneconomie. L-am întrebat pe dl Filat despre privatizarea monopolurilor de stat, Moldovagaz, Moldtelecom & co, pe care se pare că numai nota de plată pe care o achit disciplinat și integral nu-i interesează. Ce-i interesează în schimb este să vin la ei prin birouri, să stau la coadă după servicii de proastă calitate, să le semnez tot felul de hârtii și să fac runda companiilor de stat aducându-le tot felul de certificate. Și eventual, să le bag câte o mită. Lucru care, la rându-mi nu mă interesează să-l fac, căci, și așa, viața mea se împarte în trei: familie, muncă și blog.

Din răspunsul dlui Filat am înțeles că săptămâna ce vine Ministerul Economiei va prezenta un raport privind administrarea proprietății publice unde se vor regăsi aceste probleme. Ca și mine, domnul Premier, este de părerea că nu prețul, pe care îl vom încasa este criteriul nr.1, ci serviciile publice adecvate prestate cetățenilor.

Moldovagaz – Madrizen 1:1.

Acuma la cealaltă întrebare, domnul premier nu m-a făcut fericit. La atâtea documente pe care le semnează și, implicit, le citește, nu are timp să răsfoiască o carte. Păcat! Obama e un președinte care citește, dar poate că nu-i cel mai bun exemplu, căci înțelepciunea pe care o accesează nu prea des se traduce în acțiuni și decizii adoptate. Dar nu e vina cărților, e vina lui Obama.

Ce carte să-i recomand Premierului – asta-i întrebarea!

Cu cei din actuala opoziție e mai simplu. Dlui Voronin i-aș prescrie „Crimă și pedeapsă” (nu de alta dar sper să-și schimbe opinia joasă despre Dostoevski), dnei Greceanîi îi recomand „Ultimii eretici ai imperiului” de Vasile Ernu, iar dlui Dodon i-ar prinde bine să citească „Arhipelagul GULAG” de Soljenițîn.

Dincoace de „baricade”, îi recomand dlui Președinte interimar Ghimpu să citească „Alchimistul” de Coelho; dlui Urechean îi recomand „Omul nostru în Havana” de Graham Greene (nu știu de ce, dar cred că o să-i placă); dlui Lupu – „Morții incomozi” de Subcomandante Marcos. Și totuși, ce să-i recomand dlui Filat?

Iată „Tigrul alb” de Aravind Adiga e o carte care rrupe. Ce ziceți?

E jale mare. În 2009 am mizat pe tine. Pe bune. Nu-s atât de naiv încât să mizez pe un politician sufletist care să aducă prompt democrația de import pe Tărâmul Mioritic. Asta nu înseamnă că politicienii sunt „răi”, pur și simplu se așteaptă mult prea mult de la personalități, atunci când e cazul să se clădească instituții. Presa liberă e o astfel de instituție. Deci, fii atent: eu cred că ProTV, Unimedia și Jurnal.tv au adus schimbarea în 2009 într-o măsură mai mare decât au făcut-o liderii politici individuali. Cu excepția lui Voronin desigur, care cu aronganța-i specifică și-a contrariat propriul electorat și l-a consolidat pe cel al Opoziției. Fostei Opoziții. Dar asta e o altă poveste.

Privind recent serialul documentar al lui Pozner despre America cu un singur etaj, am reținut următorul citat din Thomas Jefferson:

„Dacă ar fi să aleg între Guvern fără presă liberă și presă liberă fără Guvern, fără ezitare aș alege presa.”

Sunt un Toma Necredinciosul, dar pe Thomas îl cred pe cuvânt.

Eu tot aleg libertatea mass media. Numai că eu pun accent pe libertate și tu, drag jurnalist, pui accent pe mass media. Asta mi-e impresia, convinge-mă că nu e așa. Ai decis să fii cuminte primele 100 de zile ale noii guvernări? Au trecut. Mai departe ce faci? Tot iertător cu unii, nemilos cu alții?

Ca să înțelegi că nu vorbesc din tavan, uite-o mostră despre Anul tigrului alb. Am deschis articolul numai pentru faptul că „Tigrul alb” este titlul unei cărți excelente, scrise apropo, de un jurnalist liber și independent.

Aflu yo de la Jurnal de Chișinău că Tigrul alb aduce schimbarea. OK, m-ai intrigat. Cum?

Cel născut în Anul Tigrului…

…este sincer şi direct, cu o gândire liberală şi un mod foarte liber de exprimare.

În Anul Tigrului…

...se va trăi şi acţiona numai şi numai pentru fapte mari şi de neuitat. Sintagma „numai și numai” am mai auzit-o pe undeva .

Acum fii atent că urmează apogeul:

Anul Tigrului este întotdeauna un an al justiţiei, când vinovaţii sunt pedepsiţi, iar cei care au acaparat bunuri străine, le vor pierde oricum. Într-o anumită măsura, 2010 va fi anul răzbunării şi recompensării acţiunilor din anii precedenţi ai calendarului chinez.

Hehe, subtilă aluzia!

Hai că m-ai distrat. Ultima dată am râs copios la victoria lui Băsescu cu ajutorul Flacării Violete. Eram sigur că vom ajunge să râdem și în Moldova pe marginea unor subiecte de acest gen, dar n-am crezut că asta se va întâmpla atât de rapid.

Până în septembrie priveam noutățile ProTV și dădeam refresh pe unimedia.md și jurnal.md ca să aflu adevărul. Acuma sincer, trag cu ochiul pe TV7, N4 și NIT ca să văd dacă adevărul nu s-a rătăcit cumva pe-acolo. Pe dreacu! TV7 e oarecum OK, restul însă livrează în continuare gogoși. Prin urmare, dacă mă întreabă unul ce s-a întâmplat cu libertatea mass media, yo zic că e jale. E mai rău decât cum a fost fiindcă segmentul mediatic zis liber, s-a dovedit a fi liber în sens unic.

Ca să-mi echilibrez jalba cu un exemplu pozitiv, am să-l menționez aici pe amicul meu Eric, fost decan al facultății absolvite de Zenu, blogger și obamist înrăit, care, a doua zi după victoria lui Barack a tras linia și a zis: acum gata cu osanalele, îl criticăm ca să nu se strice. Și l-a criticat.

Acuma așteptăm sosirea mogulilor. Concurența canalelor mediatice e un lucru bun. Mogulii promit luna de pe cer. S-o vedem și pe ea! Însă cu ei sau fără ei, dacă anul tigrului alb nu va reuși să devină anul presei cu adevărat libere, apoi să știi că „ai noștri” or să se strice.

Și e păcat.

I. Gerar

Ger puțin, umezeală multă. Vacanță de zece zile e o binecuvântare, chit că fac șomaj intersezonier. Privesc mult Ingmar Bergman. Toată „Trilogia Păianjenului”. Through a Glass Darkly (1961), Winter Light (1962), The Silence (1963). Citesc mult Roberto Bolaño. „O stea îndepărtată” și „Nocturnă în Chile”. Bergman – ziua cu cafea; Bolaño – noaptea cu ceai. Spre sfârșitul vacanței mă și apucă anxietatea. Să stai acasă zece zile nu e lucru ușor. Mai ales când te așteaptă un serviciu nou. Chiar două. Da’ bine că unul derivă din celălalt. Le încep pe ambele pe 12 ianuarie. Întâlnesc colegi noi. La o bere se naște ideea cu Clubul. Clubul IDEA. Facem regulament. E al treilea lucru cu care încep să mă ocup. Cu ăsta pe gratis. Și cu multă pasiune.

Ascult zilnic Miriam Makeba. Răssscolește.

II. Făurar

În februarie îl citesc pe Oscar Wao. Cu scurta și minunata sa viață. Junot Díaz este un dominican newyorkez autor fără pereche. Un dominican integrat. Concepția lui despre fukú și zafá este o revelație pentru mine… Sunt atât de absorbit de lectură încât uit și de serviciu. Citesc dimineața în rutieră și seara în timp ce o supraveghez pe Roux făcându-și temele. Privim Breakfast at Tiffany’s (1961) și Charade (1963). Din ultimul se naște o idee despre valoarea unicatelor ca măsură a bunăstării. Audrey Hepburn e minunată. Știai că-i belgiancă? Mai bună ca ciocolata! Pe 15 februarie se naște blogul Madrizen. Zenul de Madrid, care dusese o viață anemică pe blogspot migrează pe wordpress. Spre binele lui.

Murakami-sensei primește Premiul Ierusalim pentru literatură. De unde și citatul favorit:

Dacă există un perete dur și înalt și un ou se sparge de acest perete, nu contează câtă dreptate are peretele sau cât de mult greșește oul, însă eu am să fiu întotdeauna de partea oului. De ce? Fiindcă fiecare din noi e un ou, un suflet unic încapsulat într-o găoace fragilă de ou. Fiecare din noi se confruntă cu un perete înalt. Peretele cel înalt este sistemul care ne obligă să facem lucruri pe care, în mod normal, în calitate de indivizi le-am găsi inadecvate.

Mai privim Vals Im Bashir (2008) și Paris, je t’aime (2006). Rrrup.

III. Mărțișor

Topitul zăpezii se anulează pentru iernile care vor fi cu omăt. Pe Amos Oz îl citesc înduioșat. Nu mai știu unde se termină biografia și unde începe literatura dar retrăiesc pentru evrei, pentru pace, pentru mama lui care s-a sinucis sărmana, pentru Papa, pentru micuțul Amos, pentru iubirile sale, pentru ideile sale despre o viață mai bună. Citesc:

…Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu siguranță că totul e înăuntru. În casele noastre. Poți găsi iad și rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uși. Sub fiecare pătură dublă. Așa este. Un strop de răutate, și oamenii sunt unul pentru celălalt iadul. Un strop de îndurare, și oamenii găsesc unul în celălalt raiul.

Din kibbuzul lui Amos Oz porenște trenul vesel spre capitalism. Am dubii serioase despre sfârșitul istoriei. Tre să existe ceva mai bun decât societatea de consum. Privim 99 Francs (2007). E grav.

Lucrez ca o morișcă. La plantație, pentru blog, pentru Club. Soția zice că trăim ca în Epoca de Aur. Manifestă pentru ceea ce fac scepticism și fascinație.

Aflu de Tevet Sela și-l ascult zilnic.

Încep „O mie nouă sute optzeci și patru”.

IV. Prier

Aprilie – lună fatidică. În preajma alegerilor din 5 aprilie, citez din Orwell:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.

Într-o duminică frumoasă și însorită merg la muzeul Pușkin din cartier, apoi trec pe la secția de vot cu soția, Roux și gemenii și-mi fac datoria. Nutresc speranțe ca-ntotdeauna. Poate acum?

Nu ne culcăm. Urmărim rezultatele. Mare deziluzie. Doliu.

Apelul să mergem în piață să ne exprimăm regretele îl primesc ca pe ceva firesc. Se produce o metamorfoză în mine. Nu mi se mai pare OK să suport aroganța dictatorului. Recunosc pe semenii mei în mulțime.

În zilele ce urmează vocile se fac tot mai auzite. Paralelismele cu 1984 tot mai accentuate. De toate, inclusiv victimele torturii. În seara de 7 aprilie fac turism politic. Orașul arată de parcă apocalipsa ar fi în toi. În fața Președinției și a Parlamentului în flăcări se rulează o piesă din teatrul absurdului. Cineva aruncă calculatoare de la etaj. Cineva se spetește târâind o canapea roșie. Obosește și se culcă pe ea. Cineva a scos o tribună din Președinție și face poze la ea. Fete în costume sportive stau la coadă să se fotografieze. În PMAN lumea scandează civilizat. Solidar. Incoruptibil.

Mă grăbesc să termin cartea în speranța unui hepiend.

În aprilie nu ascult muzică. Scriu despre cele două Moldove și despre memoria scurtă a conaționalilor.

V. Florar

Caut normalitatea în săptămâna patimilor. O găsesc în noaptea de Paști. Râul de lumânări e atât de frumos. Mă întorc sfințit de la sfințit. Citesc „Lebăda neagră” de Nassim Nicholas Taleb cu candela aprinsă. Mă simt atât de fericit încât nu m-aș mai culca niciodată.

Tot în mai îl descoper pe Žižek. Mamă, ce distractiv. Filozoful rocker mă inspiră să perseverez pe jos în căutarea stației terminus. Aflu de Povestea Lucrurilor de Annie Leonard.

Între timp mă las absorbit de Lars von Trier. Retrăiesc Dogville (2003) și Manderlay (2005) ca pe o revelație întârziată.

Tot în mai e vreme pentru „Tigrul alb”. Scrisoarea deschisă a antreprenorului indian către Prim-ministrul chinez e citită în așteptare. Așteptând-o pe Roux de la ore, așteptându-mi rândul la dentist… Minutele de așteptare trec pe neobservate. Aravind Adiga e a treia mare descoperire a anului în planul cititului. După Bolaño și Díaz.

În planul ascultatului, ascult Harry Manx în căști.

VI. Cireșar

Vara începe să gospodărească în RM, iar eu aflu că majoritatea conaționalilor mei sunt jemanfișiști incorigibili, iar lupta cu răul și răii se desfășoară nu aici, ci în jungla mexicană. La mare mi-l iau pe Andrei Platonov în valiză să văd cu ce se termină experimentul comunismului în „Cevengur”. Cu eșec inevitabil. În schimb, Andrei Platonov este descoperirea literară Nr. 4.

Privesc cu ochi noi Matrix (iluminat de Žižek). Ascult Horace Silver după miezul nopții și beau rom cu gheață.

***

Continuare pentru semestrul secund, 2009 se este aici.