Căci e atât de subtil și de genial încât nu mă pot abține. Ia, de exemplu, E la nave va (1983)… corabia plutește, carevasăzică, și la bordul ei ni se prezintă o companie bizară – oameni care au treabă cu muzica, căci călătoria este de fapt un cortegiu funerar având drept scop împrăștierea cenușii unei vestite cântărețe de operă de-asupra talazului. La prima vedere – niște snobi aristocrați, da’  ia vezi ce de fin ni-i prezintă Fellini: doi dirijori vienezi de orchestră originari din Varșovia (vienezi de spiță, polonezi de nație!); o fostă cântăreață româncă (de parcă statutul de româncă s-ar pierde cumva ca statutul de prințesă sau ducesă?!). În fine, i-ai simțit subtila ironie? E fenomenal, nu?

Place decorul nedisimulat. Fellini cunoaște limitele artei și nu ține cu tot dinadinsul să reproducă realitatea. Norii pictați, abatroșii din paie – nimic nu poate știrbi din avatarurile artei, căci arta adevărată începe dincolo de limitele realității. Acolo, dincolo de cotidian și palpabil, se pun pe cântar curajul (nu neapărat epic) și tandrețea (nu neapărat erotică). Ai impresia că Federico vrea să spună: „voi știți doar că toate astea nu-s pe-adevăratelea. Și eu știu. Păi, care-i rostul să ne prefacem. Și totușii…”

Uite-acest „și totuși” este cheia creației lui Fellini. În 8½ (1963) Federico face un film despre cum încearcă el să facă un film. E genial, căci antrepriza care pare a fi destinată eșecului în cele din urmă reușește. Din cauza acestui blestemat „și totuși…” care te face să cauți adevărul și puritatea atunci când șansele par a fi nule. Pentru orice eventualitate sunt clovnii – argumentul imbatabil: dacă din lacrimi și din filozofie se alege praful, apoi nimeni niciodată nu va regreta un surâs. Sau un zâmbet. Sau chiar un hohot.

În acest punct invariabil mi se face dor de Chaplin și de frații Marx, da să mai rămânem puțin în compania lui Fellini… Prima mea noapte de nesomn a fost pricinuită de Amarcord (1973). Cu părinții și nașii părinților la cinematograful Kotovski din Bălți. Filmul era pentru cei de peste 16. Eu aveam doar 14.

- Să-ți dau o țigară să te creadă mai mare? a glumit nașul babacilor mei. M-am fâstâcit. „Cine mic – io?” Da’ nu știam cum să glumesc așa mișto ca nașul, care era un tip tare elegant și eu mă jenam prostește. Casierița m-a scrutat și ea severă dar ne-a lăsat să trecem. Eram incitat. Publicul era categoric altul decât cel de la filmele mele cu apași. Eram un intrus.

Motivul interdicției pentru publicul juvenil a fost o mână de adolescent poposită pe genunchiul unei doamne de salon; o despuiere în spatele unui separeu care lăsa să se ghicească mai mult decât să vadă. Scena din tutungerie am văzut-o ani mai târziu într-o versiune necenzurată. Dar ceea ce-am văzut a fost lo bastante pentru a mă pune pe visări…

Păi iată, ce înțelegeam io la 14, ba chiar și la 20 de ani, e foarte diferit de ce percep eu acuma. Și sunt tare mulțămit că am învățat cum să-l savurez pe Fellini, căci savoarea e deplină și nu se compară cu nimic altceva.

Și totuși…

P.S. Cu această ocazie avem de ascultat următoarele:

Anouar Brahem – E la nave va de pe extraordinarul album „Le voyage de Sahar”:

Și Caetano Veloso – Gelsomina de pe nu mai puțin formidabilul „Omaggio a Federico e Guilietta”.

Suplimentar, pentru a stărui în atmosfera felliniană îți recomand să vizionezi desenul animat al lui Andrey Khrzhanovsky, „O lungă călătorie” (aici partea 1 și 2)

Iniţial citeam „Amurgul zeilor stepei” fără prea mare tragere de inimă. Îmi era curios, totuşi, prin faptul că acţiunea romanului se petrecea în URSS (Yalta, Riga, Moscova), iar printre eroii lui se întâmplau să figureze Evtuşenko, Pasternak, până şi Kornei Ciukovski… Ba şi din cauza că reflecta ca într-o oglindă celălalt roman –  „Umbra”. În „Umbra” autorul călătoreşte şi se îndrăgosteşte la Paris, în „Amurgul zeilor stepei” – la Moscova.

Se vedea de la o poştă că lui Ismail Kadare nu-i displăcea acest Babel moscovit. La un moment descrie o situaţie care are loc chiar la poştă. Se comandă convorbiri telefonice interurbane şi, pe un petic de pământ, într-o Moscovă înzăpezită, se ia imediat legătura cu oameni din tundră, de pe ţărmurile baltice, din deşerturile Asiei centrale. Se vorbesc graiuri diferite: guturale, sacadate… Mi s-a părut foarte liric. Deci, ca New Yorkul astăzi aşa era şi Moscova, într-un fel, mai este… Un Babel diferit… Da de ce diferit? Acelaşi.

Eram stârnit şi cu toate acestea mă gândeam în sinea mea: iată o cartea care se putea să nu o fi citit!

Interesant lucru, în privinţa lui Ismail Kadare nu este pentru prima oară când mi se întâmplă. Romanele lui încep încet, nu se ruşinează de trivial şi o iau pe ocolite până ce, la un anumit moment, se răzbună (aşa se zice când iese soarele după furtuni) şi totul are brusc sens şi e plin de farmec.

Acest moment a survenit azi când am trecut peste prima sută de pagini (trecusei de jumătate, căci cartea nu e groasă). Mă tot întrebam: cum îi reuşea să scrie aşa în URSS. Sau în Albania. Cum îi permiteau, da, dar şi cum de reuşea să surpindă realitatea despuiată, el, care primea aceleaşi pastile ale minciunii ca şi noi toţi?

Să-ţi dau un fragment ca să fie clar a ce aduce:

O şesime din populaţia lumii se afla din nou sub imperiul urii. Pe întinderea aceasta se petrecuseră atâtea şi atâtea evenimente importante şi răsturnări dramatice, comitete centrale fuseseră înlocuite în întregime, se dăduseră lupte teribile pentru putere între grupuri, avuseseră loc comploturi şi intrigi; şi nimic din toate acestea, absolut nimic, nu apăruse în paginile romanelor sau în piesele de teatru. În ele susurau romantic mestecenii, of mesteacănul meu, alb-alb, era mereu soare, la fel ca în ziua aceea, la fel ca în Peredielkino.

Kadare, cum de nu scria despre mesteceni?

Sau, apropo de campania anti-Pasternak cu prilejul decernării acestuia a Premiului Nobel:

Campania continua. Acum era citită o declaraţie cu nişte fraze kilometrice, venită, cred, de la vânătorii de balene din Marea Nordului.

Prim urmare, ca şi în alte dăţi: îmi place, abia aştept să văd ce vrea să-mi spună.

Tot azi, înainte de mă apuca de citit, căutam să-i asortez un album. Îmi place să citesc aşa cu muzica pornită încet, mai ales după ce se culcă copiii. După ezitări am optat pentru Anouar Brahem, „Astrakan Café”. Cred că am nimerit bine, căci este vorba despre aceleaşi stepe. Prima piesă de pe album „Răsărit roşu la Grozny” este destul de sumbră şi, de obicei, săream peste ea. Acum am auzit-o altfel. Aşa e! Aşa arată un răsărit de soare în capitală cecenă! Altfel – nu. Iată minaretele, iată blocurile ciuruite de gloanţele de mitralieră. Iată soarele – acelaşi, fie că e război, fie că e pace…

Piesa Astrakan Café (Version 2) este pe acelaşi album:

Din nou morţi incomozi. De astă dată nu doar în baza unui certificat de deces, ci morţi de-adevăratelea. Decapitaţi. Un fost agă corupt îşi pierde capul ad literam, dar, printr-o minune, nu moare, ci se întrupează în alt corp, trăieşte o vreme alături de fosta sa familie, se căieşte, devine un montecristo musulman pedepsindu-i pe adevăraţii păcătoşi, moare din nou, se întrupează din nou, devine din nou agă. Ne aflăm încă în lumea Şeherezadei, prin urmare, are sens să fie aşa.

Însă, chiar şi când spune poveşti, Naghib Mahfuz vorbeşte despre politică. Despre politica săracului şi a bogatului, precum şi despre faptul că urzind răul, ursitorul se izbeşte de un perete de virtuţi pe care nu e chiar aşa de simplu să-l dărâme. (Poate binele să se cheme bine fără a fi pus la încercare?) Analogic, urzind binele, acesta se face de râsul lumii şi termină prin a crea o harababură din care te miri cine se poate salva…

- În regatul nostru de sub ape, şopti Abdullah, ruşinea a devenit una din cele zece însuşiri pe care trebuie să le aibă conducătorii noştri.

- Vai de oamenii care au un conducător ce nu ştie ce e ruşinea, suspină nebunul.

Fireşte, este vorba de o lume închipuită, chiar şi pentru Şeherezada. Şi un proiect politic utopic, chiar şi pentru Mahfuz. Între timp, Răul şi Răii sunt de o realitate sfidătoarea în lumea scriitorului egiptean, nu mai puţin reală decât pentru Subcomandante Marcos. Diferenţa semnificativă este că Naghib Mahfuz a fost martorul decepţionat al revoluţiei egiptene din 1952 care, propunându-şi să înlăture regimul corupt al regelui Faruk I, a sfârşit prin a instaura nomenclatura şi mai coruptă a lui Nasser.

Chiar și când spune povești, Naghib Mahfuz vorbește despre politică

Trivial dar, pare-se, adevărat: dacă vrei să schimbi lumea din jurul tău, ce-ar fi să începi de la tine? În orice caz, Mahfuz se arată conştient de existenţa celor două căi – calea iubirii şi cea a jihad-ului. Conştient? Puţin spus. Scriitorul, care, apropo, avu-se propriile „probleme interne” cu fundamentaliştii egipteni, îi ia apărarea lui Salman Rushdie, condamnând cu vehemenţă fatwa-ua enunţată de Ayatollah Khomeini. Nu din cauza că i-ar fi plăcut „Versetele satanice” (mie mi-au plăcut), ci pe motivul că era un convins înveterat al libertăţii de expresie. Incidentul respectiv atrage ura „şeicului orb”, Omar Abdul-Rahman, care conduce la tentativa de asasinare (aproape reuşită) a scriitorului la vârsta onorabilă de 82 de ani. Şeicul orb este un porc, care actualmente îşi serveşte pedeapsa într-o închisoare americană, iar Naghib Mahfuz a supravieţuit atacului şi a mai trăit încă 11 ani. Deşi a scris puţin în această perioadă, fiindu-i afectat nervul de la mâna dreaptă. 

„Puţin” este un termen relativ, utilizat în contrast cu faptul că laureatul egiptean al Premiului Nobil a fost un scriitor prolific: 34 de romane și 350 de povestiri! Se pare că scopul lui a fost să compenseze câteva secole de tăcere în literatura arabă, devenind pentru ea propriul Walter Scott, Balzac, Tolstoi, Dostoevski, Proust, Kafka și Joyce. Şi rămănând în acelaşi timp un realist „tocit” de atmosfera din cafenele din Cairo.

P.S. Şi inelul? Inelul este sursa de putere (politică) a celui care îl deţine. Aproximativ ca şi în „Stăpânul inelelor”, posesorul lui poate face ce-i pofteşte inima şi singur pentru el îşi face legi. Ceea ce, invariabil, îl duce la pierzanie. Prin urmare, conducerea dreaptă trebuie să reprezinte un sacrificu de sine şi nu un instrument de împlinire a poftelor, avertizează solomonic Mahfuz.

Imperiile s-au retras, dar ceva tot a rămas.

După mine (şi, eventual, după Andrzej Stasiuk) acest ceva este la fel de profund precum colbul milenar depozitat pe hudiţele mai dosite şi întunericul sacru din biserici. În tot cazul: ceva efemer şi imposibil de cuantificat. Dar mai rămân două aspecte care ne unesc, observate şi astăzi: gastronomia şi muzica!

Trec peste un caz săritor în ochi: oaspetele drag al Chişinăului, Goran Bregovic, împleteşte cu iscusinţă Ciocârlia şi automatul Kalashnikov. În schimb, vă prezint patru bucăţi muzicale a căror numitor comun este mai puţin evident.

De exemplu, îl puteţi căuta în ritmurile flamenco, întrezărite în această piesă muzicală interpretată de maestrul lăutei tunisiene – Ali Sriti şi celebrul său ucenic – Anouar Brahem:

Sau în această colaborare a lăutarilor tunisieni Amine şi Hamza M’raihi cu formaţia moldovenească Trigon:

Sau în doinele caucaziene în interpretaria formaţiei Shin din Georgia:

De ce nu şi la strălucitul ghitarist din Crimeea, Enver Izmailov:

Ar mai fi un lucru pe care l-am moştenit de la fostele imperii – politica. Dar despre acest lucru trist voi scrie cu altă ocazie.