„Skunskamera” (camera sconcșilor) este o carte despre nimic. Era bine dacă rămânea despre nimic. Era bine dacă era un blog. În momentul în care a început să schițeze un sens a deraiat. Dar e foarte amuzantă oricum…

Ba nu. Astvațaturov nu e Jerry Seinfeld. Prea filozof. Iată câteva idei creionate în grabă:

1.

Lumea e un interogatoriu non-stop. 24/24. De la grădi și până la contractul matrimonial nu facem decât să punem întrebări și să dăm socoteala. Cine a spart vaza de cristal? Cine a spus „Miau”? Cine a promis să se limiteze la două berici? Cine a zis că se lasă de fumat? Cine-a spus că graiuri felurite ne dezbină? Nu-i adevărat.

2.

„Viața e lanț continuu de metamorfoze amăgitoare și mișcarea interminabilă în toate direcțiile concomitent. Și nu e un sac de legături cauzale.” Cred că are dreptate. Niciodată nu știi de unde sare iepurele. Niciodată nu știi când melcul face „țuști!” în tufiș. Noi ne facem planuri, iar zeii râd de nu mai pot.  „Viața nu-i o săgeată, nu e drumul din A în B. Viața din carte tre să fie ca un strugure de poamă, vas al tăcerii care conține melodiile antice. Ca să poți gusta bobiță după bobiță. Unele vor fi coapte și mustoase. Altele vor fi aprig de verzi. Altele vor fi răscoapte și atinse de putrefacție. Cele din urmă vor fi într-atât de amare, încât vei face bine să le scuipi imediat ca să nu-ți otrăvești stomacul. Însă, în felul acesta vei auzi veritabila melodie a exploziei și nu ticăitul banal al ceasului.”

3.

Se întâmplă ca prin grădinițe „îngerașii” să-și arate unii altora fundulețele și cocoșeii. Majoritatea, din cei care au făcut-o, nu se pot debarasa de acest exhibiționism infantil nici când ajung să fie ninși în plete. Îți place BMW-ul meu? Nu ți-am povestit despre călătoria mea la Paris? Ce zici de ultimul meu iPad, ți l-am arătat? Același lucru.

…

Ei, cred că-i suficient pentru partea filozofică. În rest, cartea e amuzantă.

În esenţă, Anul Nou e un ceas biologic care ticăie cu aceiaşi logică imbatabilă ca şi cel care te trezeşte dimineaţa.

În anul 2010 au încăput patruşcinci de cărţi. Tot atâtea câţi gardieni în romanul lui Alexandre Dumas: Les Quarante-cinq. Am pornit anul cu un Moby-Dick pe care l-am lăsat baltă în largul oceanului. (Foarte interesantă ambarcarea, cu mare greu am ieşit în larg.)

Tot atunci discuţii despre coperte de carte şi un Astvaţaturov procurat cu acest prilej. Prima carte a anului 2010: Îmbrăcaţi în pielea goală. Savuroasă lectură – o recomand cu plăcere. Am încheiat anul cu O femeie.

Lista cu cărţile citite este actualizată cu cele date gata în 2010. Unele mau impresionat tare, altele mai puţin. Despre cele care m-au impresionat tare am scris pe blog. Andrei Astvaţaturov, Taras Prohasko, Oleg Garaz, Andrei Codrescu, Ma Jian, İhsan Oktay Anar şi Zahar Prilepin sunt revelaţiile anului 2010.

Nişte beatniks, mesdames et messieurs. Pe tine cine te-a impresionat în 2010?

P.S. Anul ăsta Astvaţaturov a scos o carte nouă - Skunskamera. Abia aştept să apară pe ozon.ru ca să pot face comanda. Câinele lui Pavlov există!

A stat la Paris omul şi a scris într-o veselie dementă.

L-a citit Astvaţaturov şi s-a influienţat de dânsul.

A produs ravagii. Anticipez savoarea.

Stârnit, răscolesc prin librărie. Găsesc Nexus şi Plexus. Dar Sexus, unde să fie?

O întreb pe Doamna T care amabil îmi explică că a avut cinci volume de Sexus şi toate cinci s-au consumat. Hm… io ce mă fac, căci e totuşi e primul volum al trilogiei? Naşpa să încep cu Nexus.

Se interesează la celelalte librării. Conversaţia e ceva de genul:

- Mai ai Sexus?

- …

- Sexus în copertă neagră?

- …

- Nu Nexus, că Nexus am şi eu. Sexus n-am.

- …

- Păi şi eu iaca am rămas fără Sexus.

Umorul Doamnei T este dublu-rafinat. Nu ştiu cum se leagă conversaţia de partea cealaltă a firului de telefon, dar înţeleg că se amuză copios şi dincolo. Însă Sexus o să fie abia după sărbători (asta dacă n-am noroc în alte librării ).

P.S. Cărţile erau învelite în celofană comme il faut ca să nu-şi facă de cap minorii needucaţi. Că cine ştie ce bazaconii mai pot fi şi-năuntru?

Recunosc, nu auzisem anterior o iotă despre scriitorul cu numele hieroglific Astvatsaturov şi nici de Radzinsky Oleg. M-au ademenit copertele. În primul rând, fii de acord, referinţele culturale la Henry Miller şi Liusea înscrise pe coperta cărţii cu inconfundabile fonturi gardofile (de regulă utilizate pentru a zgâria un „X”, un ”Y” și un caracter chirilic cu căciuliță), m-au stârnit suficient de tare ca să culeg cartea de pe raft. Cules. Răsfoit.

În primul paragraf din „Îmbrăcați în pielea goală” se vorbește despre starurile de care ne amorezăm în adolescență. Ce chestie! Unul care era îndrăgosti în Monica Vitti a terminat prin a scrie o teză despre Cehov; cel îndrăgostit în Marylin Monroe a ajuns directorul unei rețele de comerț, iar cel pasionat după o actriță porno americană a făcut carieră de bandit într-un mic orășel de provincie. M-am gândit cu nostalgie la Snejnaia Koroleva și la Milady de Winter (fiind atras irecuperabil de femme fatale) și am pus cartea pe tejghea. Oricum la acea vârstă mă îndrăgosteam cu aceeași regularitate cu care citeam romane. Eram un tip împrăștiat. Am ajuns să fac zen pe post de hobby.

Scoicile kaori se fac responsabile de cealaltă achiziție. „Surinam”. Te anunț când termin cartea.

Nu regret deloc acest impuls. Am citit romanul-eseu al lui Astvatsaturov într-o săptămână încărcată cu multe alte evenimente. Lecturile serale erau un deliciu. Contemporanul nostru știe el ce știe. Stilul denotă o filiație clară Cehov – Zoscenko – Ilf & Petrov cu scântei post-moderniste à la… nici nu mai știu… à la Astvatsaturov? Ironic dar rafinat, Astvatsaturov face o xerocopie excelentă a zonei UReSeSiste din ultimii 30 de ani. Ca și în cazul unei imagini trase la copiator, se pierde nițel din culoare, în schimb esențialul se conturează mai clar. Cucerit de atâta sinceritate, exclam convertit: „Da, măi, așa a fost!”

Turcul pistolar și Astvatsaturov

Lecturarea lui Astvatsaturov marchează o curioasă emancipare…

Doar știi că sunt pedant în privința lecturilor și am un registru al cărților citite în ultimii 22 de ani? Păi iată, nefiind foarte dificil să fac o statistică, am socotit că în ultima decadă am citit doar trei volume scrise de scriitori ruși: „Notițele vânătorului” de Turghenev, „Cevengur” de Platonov și acum acest Astvatsaturov. Tabuizarea „rușilor” s-a produs ca urmare a faptului că, anterior, citisem en gros din autori ruși. În total 60 de volume, inclusiv capii –Dostoevski, Tolstoi; dar și fantaștii – Bulîciov, Efremov, Beliaev, frații Strugațki.

Am schimbat un univers, pe care am ajuns să-l detest, pe unul mai mare și mai strălucitor. M-am cosmopolizat. Am citit foarte mulți japonezi – 68 și argentinieni – 55. Ceva am câștigat, dar ceva am și pierdut. Acum îmi dau seama cât de multe au trecut pe alături…

Se prefigurează Anul Marilor Recuperări. Am în plan să-l citesc pe Șalamov și pe Dovlatov. Zamiatin. Nabokov. Pe Sorokin în citesc chiar acum („Kremlinul de zahăr”) și poate că am să ajung și pe la Sanaev. Am chef să-l recitesc pe Krjijanovski.

Etc.