• statul ca și critic literar (prost)
• rolul arhivei (cum, chiar fără Groys la așa o temă?)
• accesul la cultură (torente vs. biblioteci, fonoteci, videoteci publice)

La întrebarea (foarte isteață) privind rostul finanțării culturii de elită din banii contribuabililor (consumatori de cultură de masă) nu reușesc să spun următoarea anecdotă despre Amos Oz. Dânsul, locuind în kibbutz a negociat cu tovarășii kibbutznici dreptul de a dedica o zi scrisului. A fost greu. Tovarășii erau foarte pragmatici – și cum aflăm noi că nu tragi chiulul pur și simplu? Poți garanta performanța? Nu. Voturile s-au împărțit, dar vreo 4 ore sciitorul le-a primit totuși. Care după succesul internațional au devenit 8. Apoi 16. Picătură cu picătură.

Mi s-a părut relevant.

I. Gerar

Ger puțin, umezeală multă. Vacanță de zece zile e o binecuvântare, chit că fac șomaj intersezonier. Privesc mult Ingmar Bergman. Toată „Trilogia Păianjenului”. Through a Glass Darkly (1961), Winter Light (1962), The Silence (1963). Citesc mult Roberto Bolaño. „O stea îndepărtată” și „Nocturnă în Chile”. Bergman – ziua cu cafea; Bolaño – noaptea cu ceai. Spre sfârșitul vacanței mă și apucă anxietatea. Să stai acasă zece zile nu e lucru ușor. Mai ales când te așteaptă un serviciu nou. Chiar două. Da’ bine că unul derivă din celălalt. Le încep pe ambele pe 12 ianuarie. Întâlnesc colegi noi. La o bere se naște ideea cu Clubul. Clubul IDEA. Facem regulament. E al treilea lucru cu care încep să mă ocup. Cu ăsta pe gratis. Și cu multă pasiune.

Ascult zilnic Miriam Makeba. Răssscolește.

II. Făurar

În februarie îl citesc pe Oscar Wao. Cu scurta și minunata sa viață. Junot Díaz este un dominican newyorkez autor fără pereche. Un dominican integrat. Concepția lui despre fukú și zafá este o revelație pentru mine… Sunt atât de absorbit de lectură încât uit și de serviciu. Citesc dimineața în rutieră și seara în timp ce o supraveghez pe Roux făcându-și temele. Privim Breakfast at Tiffany’s (1961) și Charade (1963). Din ultimul se naște o idee despre valoarea unicatelor ca măsură a bunăstării. Audrey Hepburn e minunată. Știai că-i belgiancă? Mai bună ca ciocolata! Pe 15 februarie se naște blogul Madrizen. Zenul de Madrid, care dusese o viață anemică pe blogspot migrează pe wordpress. Spre binele lui.

Murakami-sensei primește Premiul Ierusalim pentru literatură. De unde și citatul favorit:

Dacă există un perete dur și înalt și un ou se sparge de acest perete, nu contează câtă dreptate are peretele sau cât de mult greșește oul, însă eu am să fiu întotdeauna de partea oului. De ce? Fiindcă fiecare din noi e un ou, un suflet unic încapsulat într-o găoace fragilă de ou. Fiecare din noi se confruntă cu un perete înalt. Peretele cel înalt este sistemul care ne obligă să facem lucruri pe care, în mod normal, în calitate de indivizi le-am găsi inadecvate.

Mai privim Vals Im Bashir (2008) și Paris, je t’aime (2006). Rrrup.

III. Mărțișor

Topitul zăpezii se anulează pentru iernile care vor fi cu omăt. Pe Amos Oz îl citesc înduioșat. Nu mai știu unde se termină biografia și unde începe literatura dar retrăiesc pentru evrei, pentru pace, pentru mama lui care s-a sinucis sărmana, pentru Papa, pentru micuțul Amos, pentru iubirile sale, pentru ideile sale despre o viață mai bună. Citesc:

…Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu siguranță că totul e înăuntru. În casele noastre. Poți găsi iad și rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uși. Sub fiecare pătură dublă. Așa este. Un strop de răutate, și oamenii sunt unul pentru celălalt iadul. Un strop de îndurare, și oamenii găsesc unul în celălalt raiul.

Din kibbuzul lui Amos Oz porenște trenul vesel spre capitalism. Am dubii serioase despre sfârșitul istoriei. Tre să existe ceva mai bun decât societatea de consum. Privim 99 Francs (2007). E grav.

Lucrez ca o morișcă. La plantație, pentru blog, pentru Club. Soția zice că trăim ca în Epoca de Aur. Manifestă pentru ceea ce fac scepticism și fascinație.

Aflu de Tevet Sela și-l ascult zilnic.

Încep „O mie nouă sute optzeci și patru”.

IV. Prier

Aprilie – lună fatidică. În preajma alegerilor din 5 aprilie, citez din Orwell:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.

Într-o duminică frumoasă și însorită merg la muzeul Pușkin din cartier, apoi trec pe la secția de vot cu soția, Roux și gemenii și-mi fac datoria. Nutresc speranțe ca-ntotdeauna. Poate acum?

Nu ne culcăm. Urmărim rezultatele. Mare deziluzie. Doliu.

Apelul să mergem în piață să ne exprimăm regretele îl primesc ca pe ceva firesc. Se produce o metamorfoză în mine. Nu mi se mai pare OK să suport aroganța dictatorului. Recunosc pe semenii mei în mulțime.

În zilele ce urmează vocile se fac tot mai auzite. Paralelismele cu 1984 tot mai accentuate. De toate, inclusiv victimele torturii. În seara de 7 aprilie fac turism politic. Orașul arată de parcă apocalipsa ar fi în toi. În fața Președinției și a Parlamentului în flăcări se rulează o piesă din teatrul absurdului. Cineva aruncă calculatoare de la etaj. Cineva se spetește târâind o canapea roșie. Obosește și se culcă pe ea. Cineva a scos o tribună din Președinție și face poze la ea. Fete în costume sportive stau la coadă să se fotografieze. În PMAN lumea scandează civilizat. Solidar. Incoruptibil.

Mă grăbesc să termin cartea în speranța unui hepiend.

În aprilie nu ascult muzică. Scriu despre cele două Moldove și despre memoria scurtă a conaționalilor.

V. Florar

Caut normalitatea în săptămâna patimilor. O găsesc în noaptea de Paști. Râul de lumânări e atât de frumos. Mă întorc sfințit de la sfințit. Citesc „Lebăda neagră” de Nassim Nicholas Taleb cu candela aprinsă. Mă simt atât de fericit încât nu m-aș mai culca niciodată.

Tot în mai îl descoper pe Žižek. Mamă, ce distractiv. Filozoful rocker mă inspiră să perseverez pe jos în căutarea stației terminus. Aflu de Povestea Lucrurilor de Annie Leonard.

Între timp mă las absorbit de Lars von Trier. Retrăiesc Dogville (2003) și Manderlay (2005) ca pe o revelație întârziată.

Tot în mai e vreme pentru „Tigrul alb”. Scrisoarea deschisă a antreprenorului indian către Prim-ministrul chinez e citită în așteptare. Așteptând-o pe Roux de la ore, așteptându-mi rândul la dentist… Minutele de așteptare trec pe neobservate. Aravind Adiga e a treia mare descoperire a anului în planul cititului. După Bolaño și Díaz.

În planul ascultatului, ascult Harry Manx în căști.

VI. Cireșar

Vara începe să gospodărească în RM, iar eu aflu că majoritatea conaționalilor mei sunt jemanfișiști incorigibili, iar lupta cu răul și răii se desfășoară nu aici, ci în jungla mexicană. La mare mi-l iau pe Andrei Platonov în valiză să văd cu ce se termină experimentul comunismului în „Cevengur”. Cu eșec inevitabil. În schimb, Andrei Platonov este descoperirea literară Nr. 4.

Privesc cu ochi noi Matrix (iluminat de Žižek). Ascult Horace Silver după miezul nopții și beau rom cu gheață.

***

Continuare pentru semestrul secund, 2009 se este aici.

În tot cazul, vizita la Bucureşti nu a fost fără un freamăt de bucurie. Mi-a fost prieten bun Bucureştiul de pe timpurile când am studenţit aici vreme de patru luni. De când e cu UE, mi-l imaginam schimbat. Fardat, europenizat… Ei, asta nu prea. Şantierele de lucru sunt în continuare la fiece pas, deşi admit că s-au mutat din centrul capitalei, mai spre periferie. Traficul rutier e o problemă. Maşinuţele se strâng în cete şi nu-şi pot spune la revedere cu una cu două. Într-un exces de politeţe se îmbulzesc neîndemnatic pe trotuare, invitând pietonii să li se alăture pe carosabil.

Spaghetele din cabluri am văzut anterior în Tokio. Ce-i drept pe strazile lăturalnice.

Noutatea faţă de acum câţiva ani sunt cablurile atârnate de-a lungul străzilor ca nişte spaghete pe care gospodina le-a considerat nereuşite, însă nu s-a încumetat să le arunce la gunoi. Milostivită le-a agăţat de felinare lăsându-le să zacă pentru orice eventualitate. Bucureştenii nu-s prea fericiţi din cauza lor, deşi eu zic că arată bine, mai ales pe vremea asta mohorâtă. Dau un aer inedit şi exotic.

Dan C. Mihăilescu îmi lasă autograful. Remarc caligrafia ilizibilă. Reuşesc să descifrez totuşi "prietenie".

Cu criticul de film Irina Magdalena Nistor am mers la cinema. “Amintiri din epoca de aur” (2009) de Cristian Mungiu e un fel hazliu de a spune adio perioadei ceauşiste. Ceea cea au făcut nemţii prin “Good Buy Lenin” (2003). Ceea ce noi, moldovenii, urmează să o facem printr-o “devoronizare naţională”. O vom reuşi oare? Pentru moment, recomand la toată lumea să prindă Festivalul de film românesc la Chişinău, care are loc chiar zilele astea.

Câteva „trofee” bucureștene

Da’ normal că mi-am cumpărat şi carte. Librăriile Cartier aduc carte bună pe piaţa moldovenească, dar într-un mod inexplicabil le scapă unele titluri. Am completat aceste lacune. Ultimul Oz, ultimul Mahfuz, ultimul Coetzee, ultimul Lobo Atunes. Un Cortázar în amintirea vremurilor bune.

Plus două volume semnate de Dan C. Mihăilescu primite cadou.

Plus lansarea volumului “Moldova. La răscruce“, care a constituit de fapt motivul principal al vizitei mele la Bucureşti.

Dar până la asta era un șarpe afurisit și o femeie curioasă care a vrut să înțeleagă totul. Și un bărbat hrăpăreț care nu se uita ce mănâncă… Noi, oamenii, am fost inocenții, altcineva a fost răul care ne-a pus la cale. E un fel de pârâtură, nu-i așa? Dar până și până la asta a fost un zeu care vroia să se vadă în oglindă. Și a început să coacă de dorință. Iar din coacerea lui s-au umplut zece vase de strălucire divină. Numai că ultimul n-a răbdat și s-a spart. Și s-au împrăștiat picăturile de dumnezeire în univers și lumea a devenit haină. Iar datoria noastră este să strângem dumnezeirea picătură după picătură până ce vom umple vasul la loc. Și atunci vom intra din nou în rai.

Poveste despre dragoste şi întuneric

După această introducere lirică, ţin să menţionez că, în ziua de azi, scriitorul a luat locul sacerdotului în curăţarea sufletului uman. E adevărat, nu toţi scriitorii sunt preocupaţi în mod special de această problemă. Fiecare cu agenda sa: unii pledează împotriva totalitarismului (Paul Goma, George Orwell, Milan Kundera, Ismail Kadare, Nuruddin Farah – “dreapta literară”), alţii în favoarea dreptăţii sociale (Miguel Angel Asturias, Mario Vargas Llosa, Martti Larni, Julio Cortazar – “stânga literară”), unii examinează dragostea şi războiul sexelor, iar alţii lucrează la derect cu subiecte ce ţin de univers sau destin. Împărţirea este foarte convenţională. Dar este şi categoria specială (şi preferată de mine) care caută să explice de ce există răul în lume şi care sunt opţiunile noastre vis-a-vis de el.

Într-un interviu Haruki Murakami s-a exprimat foarte frumos despre meseria sa: scopul său este sa scoata demonii la suprafaţă, să-i întoarcă pe faţă şi pe spate, să-i expună la lumină astfel încât ei să se dizolve în cele din urmă ca un coşmar de noapte în razele dimineţii. Este vorba de acel “catharsis” care a fost identificat de grecii antici ca fiind cea mai importantă funcţie a dramei – curăţirea prin experienţă. Este lucrul pe care o predică duhovnicească sau o lecţie teoretică de morală nu o poate face. Avantajul scriitorului este contactul fizic cu empiricul (chiar dacă e unul inventat). Eu cred că pornirea de a investiga rădăcinile răului l-a şi determinat pe Murakami-sensei să publice “Undeground” – cronica victimelor atacului cu gaz toxic în metroul capitalei nipone şi “Pământul făgăduinţei” – cronica torţionarilor accidentali.

Într-o expresie diferită, cultivarea bunătăţii transcede şi în opera lui J. M. Coetzee (Aşteptându-i pe barbari), Milorad Pavić (Dicţionarul Khazar) şi Amos Oz (Poveşti despre dragoste şi întuneric). În cea din urmă lucrurile sunt exprimate atât de lucid încât aş face bine să le reproduc cuvânt în cuvânt. Pagina 172-174 unde autorul israelit povesteşte despre filozofia vieţii a bunelului său (Papa), au devenit pentru mine cele mai adânci adevăruri. Iată-le:

El credea că toți oamenii sunt copii nechibzuiți, care și-au provocat mare dezamăgire lor înșiși, și unii altora, fiind cu toții prinși într-o comedie grosolană și fără sfârșit, care în general se termină prost. Toate drumurile duc la suferință. Prin urmare, după părerea lui Papa, toți oamenii merită îndurare și cele mai multe dintre faptele lor merită să fie iertate, inclusiv diverse uneltiri, farse, înșelătorii, prefăcătorii, manipulări false, revendicări și pretenții.

…Singurele lucruri care puneau la grea încercare îngăduința lui Papa erau actele de cruzime. De acestea avea oroare. Ochii lui albaștri se înnorau când auzea de fapte rele. „Un animal rău? Ce înseamnă expresia asta?” cugeta el în idiș. „Nici un animal nu e rău. Nici un animal nu e în stare să facă rău. Animalele nu au inventat încă răul. El e monopolul nostru, stăpânii creațiunii. Așa că, poate la urma urmei, am mâncat alt măr din grădina raiului? Poate că între pomul vieții și cel al cunoașterii mai creștea unul în grădina raiului, un pom otrăvitor, despre care nu se vorbește în scriptură, pomul răului (pomul cu riches zicea el în idiș) și din acesta am mâncat din greșeală? Ticălosul ăla de șarpe a înșelat-o pe Eva, i-a jurat că era cu adevărat pomul cunoașterii, dar de fapt a dus-0 la pomul cu riches. Poate că dacă ne-am fi mulțumit cu pomul vieții și cel al cunoașterii, nu am fi fost izgoniți din rai?

…Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu siguranță că totul e înăuntru. În casele noastre. Poți găsi iad și rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uși. Sub fiecare pătură dublă. Așa este. Un strop de răutate, și oamenii sunt unul pentru celălalt iadul. Un strop de îndurare, și oamenii găsesc unul în celălalt raiul.

Am zis un strop de îndurare și generozitate, n-am zis iubire: nu prea cred în iubirea universală. Iubirea tuturor pentru toți – poate că ar trebui să lăsăm asta în seama lui Isus. Iubirea e cu totul altceva. Nu are nimi de-a face cu generozitatea, cu îndurarea. Dimpotrivă. Iubirea este un amestec ciudat de contrarii, o îmbinare de egoism extrem și dăruire deplină. Un paradox! În plus, iubirea, toată lumea vorbește întotdeauna de iubire,iubire, dar iubirea nu e ceva ce alegi, ci te molipsești de ea ca de o boală, ești prins de ea ca într-o nenorocire. Așadar, ce anume alegem? Între ce și ce trebuie să aleagă oamenii în fiecare minut al zilei? Generozitate și meschinărie. Orice copil o știe, și totuși răutatea nu se mai isprăvește. Cum se poate explica asta? Se pare că ni se trage de la mărul pe care l-am mâncat atunci: am mâncat un măr otrăvit.”

Îndurare şi generozitate – simplu, nu-i aşa?

Ar fi fost interesant ca Haruki Murakami şi Amos Oz, vecini în anul precedent pe lista de favoriţi ai premiului Nobil pentru literatură, să se fi întâlnit în Ierusalim cu ocazia premiului înmânat lui Haruki. Găsesc o mare sinergie de idei la cei doi şi sunt sigur că ar fi ieşit o colaborare fructuoasă.