Încercarea lui Gabo are ceva de rămășag. „Sí que es posible escribir como en París” pare să zică un oarecare tânăr jurnalist de 24 de ani. „Mejor no” m-aș grăbi să-i răspund yo și poate că s-a găsit unul care i-a zis-o, căci, pe măsură ce Gabo încerca să scrie ca la Barranquilla, sau ca la Aracataca, sau, cel puțin ca la Bogotá, proza sa merse din bine în mai bine.

Primele povestiri sunt de maximă morbiditate. Moartea e la modă la 24 de ani. Și totuși e proza de debut a lui Márquez trădează un fel latino de gândi moartea. Nu ca pe ceva mort definitiv, ci ca pe o „moarte vie”. Aceeași fascinație pentru „morții vii” și pentru vampiri este prezentă în proza lui Carlos Fuentes și Julio Cortázar. Din câte știu yo. Cu atât mai interesant este acest lucru în lumina celor scrise de Ernu la tema lui Dracula și a vampirismului. Să recapitulez spunând că moda pentru vampiri s-a născut în Londra victoriană sub formă de angoasă de a nu-și vedea civilizația contaminată de barbari. Vampirii, oamenii de frontieră, erau cei care-i amenințau pătrunzând în viețile lor, alterându-le. Migranții, de pildă. Se pare că această fascinație pentru vampirism s-a înrădăcinat în America Latină din motive similare. Acolo riscul contaminării chiar era iminent. Contactul cu mithosul indigenilor, depărtarea relativă de matricea europeană – intelectualii latino-americani aveau suficientă bătaie de cap la acest capitol.

Un avantaj al lecturării prozei de debut a lui Márquez este posibilitatea de a cunoaște anul exact când autorul a început să scrie bine. Anul 1950, povestirea „Cum face Nataniel o vizită”. Gabo are 26 de ani. Povestirea e încă departe de a fi perfectă, deși prefigurează viitorul geniu al realismului magic.

În ultimele povestiri din culegerea de față plouă cu nemiluita. Plouă torențial, plouă biblic.

Relaționez aceste ploi cu o amintire din copilărie. Îmi plăceau ploile de august. Locuiam în casa bunicii, iar ploaia ne aduna pe toți în casă, inclusiv pisicile. În mod normal, lumea era împrăștiată prin căsoaie sau în ogradă, conform ocupațiilor. Numai ploaia reușea să-i sustragă din activitățile rutinare pe adulți care, neavând altceva a face, începeau a depăna istorii. Adoram să le ascult istoriile. Într-o vară a ploat câteva săptâmâni în șir. Acoperișul se șubrezi de la atâta apă, prin odăi căldările și ligheanele contabilizau numărul de picături. Pe timpuri nu aveam o idee suficient de limpede despre Biblie, dar cred că semănam leit cu corabia lui Noe.

Primul meu contact cu realismul magic s-a produs la cinematograf. Încă nu eram copt pentru el, dar am mers să văd „Cronica unei morți anunțate” (1987). La 13 ani am memorizat vaporul, pe Ornella Mutti într-o casă bântuită, și frații – asasini din obligație.

Apoi am citit „O sută de ani de singurătate” fiindcă îl citise vară-mea și a zis că e bun.

Apoi am mers la Madrid și am citit „Cronica…” în spaniolă.

Dacă am fost la Macondo? Să știi că este exact ca orașul Bălți din copilăria mea. Mai ales când ploua. Dar oare cu ce-ar fi semănat orașul meu dacă un editor bun la inimă nu-l publica pe Gabo? Strașnic de imaginat.

Mi-a mers, deci.

- Un bandit era Kotovski ală al tău.

- Și tu de unde poți fi așa sigur? Nu mă lăsam eu, obijduit că eroul nou-descoperit a fost denigrat atât de brusc.

Știa ce știa tătuca. Sursa lui nu erau manualele sovietice, ci realitatea. Părinții mi-au cerut cuvântul de pioner că nu povestesc la nimeni despre ce-a zis tătuca. Nici gând, căci eu atuncea nu am fost convins și am preferat să rămân cu propriul meu adevăr.

Tătuca a luptat pe ambele fronturi – cu românii /contra românilor. A fost prizonier de război la ruși, apoi cu rușii a mers până în Polonia. Sau asta a fost deja bunelul? Nici tătuca, nici bunelul nu mai e în viață și acum e greu să descâlcesc cele întâmplate. Păcat!

Vara, în căsoaie o interoghez pe bunica (să-i dea doamne-doamne sănătate!):

- Cum a fost războiul?

- Of, tare ne-am temut… îmi povesteau bunica. Erau italinenii în satul Recea. Fasciștii adică. Umblau pe la case și strigau de la portiță. - Cuanto lei galina?

- Adică plăteau pentru găini? mă mir eu. Deci nu era chiar rău.

- Ba era rău. Silueau fetele din sat de se temeau sărmanele să iasă din beci…

- Și sovieticii nu violau?

- Erau și mai răi. Curățau tot. Tot ce era în ogradă era ca și cum al lor. Au intrat în casă și au văzut potretul regelui. Atunci au scos arma și au început să tragă în portret. Am crezut că o să ne omoare și pe noi.

…

Observ că, amintindu-și peroada războiului, bunica se gândește în primul rând la răutatea italienilor și numai apoi, la cea a sovieticilor. Îmi închipui că această ciudățenie a memoriei datorează faptului că italienii plăteau pentru găini. Erau domni și știau că e interzis să fure. Dar nu-și puteau controla instinctele. Sovieticii erau ca niște barbari – ce să te aștepți de la ei…

Cred că felul acesta de a măsura lucrurile, cu rigle personalizate, se aplică și în cazul memoriei colective. Mulți țin minte că „românii băteau”. Faptul că sovietivii duceau lumea la pierzanie în Siberia este trecut cu vederea. De ce?

Rigla personalizată.

Primo, în Librăria din Centru îi cumpăr lui Ruxi trei cărți cu povești la prețul a numai două. Nădăjduiesc ca aceste culegeri de povești de pe întregul mapamond, inclusiv Mexic, Scoția, Nigeria, Tibet et caetera, să-i șteargă tristele amintiri despre lectura Amintirilor din copilărie prescrise de programul școlar. (Dacă nu știai, te avizez că sunt două căi de a hărțui un scriitor: 1. îl treci cu tăcerea; 2. îl bagi în programul școlar.

Secundo, în librăria Oxford au sosit cărțile comandate anterior. Ryszard Kapuściński în două exemplare. Unul se chemă „Travels with Herodotus” (Călătorii cu Herodot), în timp ce celuilalt îi zice „The Shadow of the Sun” (Umbra soarelui). India, China, Iran și Africa . Deschid Umbra soarelui:

Numai cu o mare doză de simplificare, de dragul uzanțelor, putem spune „Africa”. În realitate, cu excepția toponimicului geografic, Africa nu există.

Terzo, primesc o notificare pe mail despre faptul că s-a scos o carte nouă de Haruki Murakami „TV People”. În rusă. Și ce dacă-i în rusă? Intru în librăria din teatrul Cehov să fac comanda, dar, spre marea mea satisfacție îl găsesc pe raft.

În prima povestire găsesc următorul fragment:

Îmi închipui că atunci când trăiești așa ca ea, obosești enorm. Dar asta e problema ei, nu a mea. De aceia tac chitic. Să facă așa cum îi priește. Eu mă țin de părerea mea. Ea – de a ei. Din când în când ea se supără foc. Zice că uneori nu poate suferi indiferența mea. Iar eu spun că nici eu, uneori, nu pot suferi indiferența legii gravitației, numărului „pi” și a lui E=mc2. Fiindcă așa și este. Dar e suficient să spun aceste lucruri și ea se cufundă în tăcere. Cred că le ia în calitate de ofensă.  Dar nu e așa. Nici prin gând nu-mi trece să o ofensez. Pur și simplu spun ce cred.

Sunt condamnat la încă o noapte de nesomn.

Promițător. Inclusiv și pentru Ruxi.

Kampai.

(Spre deosebire de prietenul meu care l-a digerat pe Dostoevski în modul cel mai firesc:

- Cu toporul, Sorin, ţi-nchipui? Cu toporul!!! – Era vorba, desigur, de Crimă şi pedeapsă.)

În schimb, păstrez cele mai plăcute amintiri despre perestroika. Nautilus Pompilius, Aquarium, Kino, filmele lui Serghei Soloviov, emisiunea Vzglead, Do i posle polunoci, artele marţiale din Shaolin la Vokrug sveta, revistele Inostranka, Rovesnik și Studenceskii Meridian. Libertatea plutea în aer şi totul era libertate. În anii respectivi am revenit în familia limbilor latine, în trecere de la limbajul cool la limba „noastră”. Ei, bine… nu imediat: iniţial doar la moldovenească, iniţial doar cu chirilică.

Cronologia libertății

Libertatea de-atunci este incomparabilă cu cea din zilele noastre. Trăiam senzaţia că orice este posibil. Nu a fost nicio problemă să declar dizolvarea organizaţiei komsomoliste, a cărei singură misiune era organizarea discotecilor săptămânale. DJ Komsorg. Nu a fost nicio problemă cu plasarea posterului cu tricolorul găurit în susţinerea revoluţiei din ţara fraternă. Posterul a fost scos în aceeaşi zi de administraţia şcolii, dar vreau să zic că persecuţii nu au urmat. Nu a fost nicio problemă cu Podul de Flori şi niciuna cu Marea Adunare Naţională. Eram liberi atunci, oare ce s-a întâmplat între timp?

Hai să dezgropăm perestroika. Eu votez schimbarea.

Pasărea-arc există cu adevărat, cu toate că nu ştiu nici eu cum arată. Adevărul e că n-am văzut-o niciodată, dar i-am auzit vocea. Pasărea-arc poposeşte pe creanga unui copac din zonă şi răsuceşte arcul lumii, anunţându-şi gestul printr-un sunet aparte. Când nu mai răsuceşte arcul lumii, îşi încetează existenţa, dar nu ştie nimeni asta. Toţi oamenii cred că lumea este pusă în mişcare de un dispozitiv mult mai grozav şi mai complex, de-a dreptul uriaş, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Adevărul e că pasărea îşi ocupă locul şi învârteşte, puţin câte puţin, arcul cel micuţ, punând lumea pe roate. Acul acela e mic şi simplu, ca o jucărie, şi nu-l vede decât pasărea-arc. (Cronica păsării-arc, p. 331)

Aici e vorba de împlinirea destinului

Eu mi-am închipuit destinul ca pe un supermarket unde alegi o haină pe care urmează să o porţi până la adânci bătrâneţe. Aici de vorba de pasărea-arc.

Îmi imaginez nişte jucării mecanice care se mişcă pe suprafaţa unei mese. Rotiţa lor se învârteşte atâta cât permite elasticitatea arcului. Arcul se opreşte, jucăriile se opresc. Dar se întâmplă ca prima să se sfârşească suprafaţa mesei şi atunci jucăriile mecanice cad în prăpastia iscată sub picioarele lor de plastic şi rămân să agonizeze dramatic până ce arcul lor se răsuceşte până la capăt. Se vede că aşa se moare în lumea jucăriilor mecanice.

Scutur această imagine şi mă afund din nou în lectură. Este vorba de casa vecinilor.

Îmi aduc aminte de casa vecinilor mei, la Bălţi, pe vremea când eram copil. Ne separa un gard de lemn pe care obişnuiam să-l sar cu dexteritate. Alături de gard era un vişin. Propteam un picior de gard, altul de vişin, săltam corpul şi eram de partea cealaltă a gardului.

Băteam la uşă şi îmi deschidea Tanti Niura. Mă aşezam pe taburet. Tanti Niura mă servea cu bomboane de sticlă dintr-o cutie metalică de care nu se găsea în magazine. Pe urmă deschidea albumul cu fotografii vechi şi îmi povestea. Însă misiunea mea se încheia în momentul când bomboanele se topeau în gură, prin urmare nu prea îmi aduc aminte ce povestea Tanti Niura şi nici cine era reprezentat în poze.

Celălalt locatar al Casei Vecinilor era Unchiul Radu. Radu era numele de familie, nu numele propriu, dar aşa mi-l amintesc eu. Unchiul Radu avea două îndeletniciri: 1. repara acordeoane; 2. rezolva cuvinte încrucişate. Toată vara îl puteai găsi la măsuţa de sub nucar ocupându-se cu una din cele două activităţi. La rezolvarea cuvintelor încrucişate participa mătuşa mea, Nina, şi, ceva mai târziu, eu.

- Ninaaaa! striga Unchiul Radu de peste gard.

- Filozof francez, 5 litere (chirilice), se termină cu litera „R”?

Toate întrebările legate de cultura franceză ţineau de domeniul Ninei; cele legate de pictură – îmi aparţineau mie. Răspunsurile la întrebările din domeniile neacoperite se găseau în Большая советская энциклопедия (Marea Enciclopedie Sovietică), care era un Talmud stacojiu scos în situaţii de urgență de pe raft şi răsfoit cu scrupulozitate.

Uneori, Unchiul Radu se îmbăta în beci şi cânta la acordeon, lucru despre care se vorbea în şoaptă şi despre care nimeni nu ştia nimic. Nici acum nu-mi dau seama dacă această amintire este adevărată sau falsă, tot ce ţin minte este că, în astfel de momente despre bomboanele de sticlă nu putea să fie vorba: Tanti Niura era supărată foc.

Mă gândesc că, deşi concepem istoria ca pe ceva foarte mare şi rece, iar propria biografie ca pe ceva micuţ și insignifiant, în realitate şi una și cealaltă sunt puse în mişcare de răsucirea arcului mecanic. Se întâmplă ca vreo biografie să se ridice la rangul de istorie, dar se întâmplă şi invers – istoria alungă biografia din propria ei casă, provocând cataclisme.

Cred că Domnul Pasăre-arc înţelegea foarte bine acest lucru.