Însă romanul m-a pus la încurcătură. Îmi place / nu-mi place? În el nu prea transcede bunătate, sau curaj, sau pasiune – lucruri care, în mod obișnuit, te fac să te atașezi de eroii cărții. Nimic din astea! În locul lor doar ceea ce rusul numește bît, iar noi, românii de pretutindeni – cotidian sau rutină. Viața reală. Sură.

Numai că în „Kremilinul de zahăr” acest bît se întâmplă în 2028, adică exact peste 20 de ani de la scrierea cărții. Aici e interesul. Sorokin portretizează o Rusie a viitorului caracterizată printr-un fel de fundamentalism ortodox ridicat la nivel de doctrină de stat. Doctrina legitimează puterea Opricininei – un arhetip atemporal a ceea ce în diferite secvențe s-a mai numit și NKVD, KGB sau FSB. Rușii se droghează. Gulagurile sunt repuse la locurile lor. Rușii lucrează la Marele Zid Rusesc. Tot ceea ce e dincolo de zid e ostil. Chinezii i-au locul americanilor, iar chineza – locul englezei. Cenzura este restabilită. Turnătorii sunt eroi pozitivi. Cozile după produse defițit completează peisajul urban. Tortura este „legalizată”: călăii biciuesc deținuții politici, soții biciuesc nevestele… Nimeni nu se mai sfiește de vărguță, apare chiar și o metafizică a acesteia.

Ai prins ideea. Metafore care nu neapărat sunt metafore. Privind înapoi spre mijlocul secolului trecut, întrezărim foarte multe analogii. Numai tehnologia e cea a viitorului și e predominant chinezeazcă.

Nimic reconfortant. Dar discomfortul este măduva distopiei. Nici „O mie nouă sute optzeci și patru” nu a produs plăcere, dar într-un anumit sens, citirea lui Orwell este necesară. Pentru a gândi libertatea trebuie să-ți fie foarte clar cum e să fii deposedat de ea într-un mod total. Or, aici Sorokin inovează în plan literar, căci în societatea prefigurată de el, masele („negru de oameni” la Canetti) nu par să fie ahtiate după libertate. Concluzia lui e dezolantă: Rusia va fi întotdeauna totalitară, fiindcă Rusia a fost întotdeauna totalitară.

M-au și luat fiorii. Dacă țelul lui Sorokin a fost să bată clopotele, apoi tre de recunoscut că acest lucru i-a reușit. S-a auzit bine!

Turcul ienicer și opricinina rusească

P.S. De ce Kremlinul e de zahăr? După mine ăsta e cleiul care sudează societatea de la mic la mare, de la opricinik la disident politic. Toți îl consumă, toți îl îndrăgesc. E despre dulceața puterii. Așa mi s-a părut mine. Tu ce crezi?

I. Gerar

Ger puțin, umezeală multă. Vacanță de zece zile e o binecuvântare, chit că fac șomaj intersezonier. Privesc mult Ingmar Bergman. Toată „Trilogia Păianjenului”. Through a Glass Darkly (1961), Winter Light (1962), The Silence (1963). Citesc mult Roberto Bolaño. „O stea îndepărtată” și „Nocturnă în Chile”. Bergman – ziua cu cafea; Bolaño – noaptea cu ceai. Spre sfârșitul vacanței mă și apucă anxietatea. Să stai acasă zece zile nu e lucru ușor. Mai ales când te așteaptă un serviciu nou. Chiar două. Da’ bine că unul derivă din celălalt. Le încep pe ambele pe 12 ianuarie. Întâlnesc colegi noi. La o bere se naște ideea cu Clubul. Clubul IDEA. Facem regulament. E al treilea lucru cu care încep să mă ocup. Cu ăsta pe gratis. Și cu multă pasiune.

Ascult zilnic Miriam Makeba. Răssscolește.

II. Făurar

În februarie îl citesc pe Oscar Wao. Cu scurta și minunata sa viață. Junot Díaz este un dominican newyorkez autor fără pereche. Un dominican integrat. Concepția lui despre fukú și zafá este o revelație pentru mine… Sunt atât de absorbit de lectură încât uit și de serviciu. Citesc dimineața în rutieră și seara în timp ce o supraveghez pe Roux făcându-și temele. Privim Breakfast at Tiffany’s (1961) și Charade (1963). Din ultimul se naște o idee despre valoarea unicatelor ca măsură a bunăstării. Audrey Hepburn e minunată. Știai că-i belgiancă? Mai bună ca ciocolata! Pe 15 februarie se naște blogul Madrizen. Zenul de Madrid, care dusese o viață anemică pe blogspot migrează pe wordpress. Spre binele lui.

Murakami-sensei primește Premiul Ierusalim pentru literatură. De unde și citatul favorit:

Dacă există un perete dur și înalt și un ou se sparge de acest perete, nu contează câtă dreptate are peretele sau cât de mult greșește oul, însă eu am să fiu întotdeauna de partea oului. De ce? Fiindcă fiecare din noi e un ou, un suflet unic încapsulat într-o găoace fragilă de ou. Fiecare din noi se confruntă cu un perete înalt. Peretele cel înalt este sistemul care ne obligă să facem lucruri pe care, în mod normal, în calitate de indivizi le-am găsi inadecvate.

Mai privim Vals Im Bashir (2008) și Paris, je t’aime (2006). Rrrup.

III. Mărțișor

Topitul zăpezii se anulează pentru iernile care vor fi cu omăt. Pe Amos Oz îl citesc înduioșat. Nu mai știu unde se termină biografia și unde începe literatura dar retrăiesc pentru evrei, pentru pace, pentru mama lui care s-a sinucis sărmana, pentru Papa, pentru micuțul Amos, pentru iubirile sale, pentru ideile sale despre o viață mai bună. Citesc:

…Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu siguranță că totul e înăuntru. În casele noastre. Poți găsi iad și rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uși. Sub fiecare pătură dublă. Așa este. Un strop de răutate, și oamenii sunt unul pentru celălalt iadul. Un strop de îndurare, și oamenii găsesc unul în celălalt raiul.

Din kibbuzul lui Amos Oz porenște trenul vesel spre capitalism. Am dubii serioase despre sfârșitul istoriei. Tre să existe ceva mai bun decât societatea de consum. Privim 99 Francs (2007). E grav.

Lucrez ca o morișcă. La plantație, pentru blog, pentru Club. Soția zice că trăim ca în Epoca de Aur. Manifestă pentru ceea ce fac scepticism și fascinație.

Aflu de Tevet Sela și-l ascult zilnic.

Încep „O mie nouă sute optzeci și patru”.

IV. Prier

Aprilie – lună fatidică. În preajma alegerilor din 5 aprilie, citez din Orwell:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.

Într-o duminică frumoasă și însorită merg la muzeul Pușkin din cartier, apoi trec pe la secția de vot cu soția, Roux și gemenii și-mi fac datoria. Nutresc speranțe ca-ntotdeauna. Poate acum?

Nu ne culcăm. Urmărim rezultatele. Mare deziluzie. Doliu.

Apelul să mergem în piață să ne exprimăm regretele îl primesc ca pe ceva firesc. Se produce o metamorfoză în mine. Nu mi se mai pare OK să suport aroganța dictatorului. Recunosc pe semenii mei în mulțime.

În zilele ce urmează vocile se fac tot mai auzite. Paralelismele cu 1984 tot mai accentuate. De toate, inclusiv victimele torturii. În seara de 7 aprilie fac turism politic. Orașul arată de parcă apocalipsa ar fi în toi. În fața Președinției și a Parlamentului în flăcări se rulează o piesă din teatrul absurdului. Cineva aruncă calculatoare de la etaj. Cineva se spetește târâind o canapea roșie. Obosește și se culcă pe ea. Cineva a scos o tribună din Președinție și face poze la ea. Fete în costume sportive stau la coadă să se fotografieze. În PMAN lumea scandează civilizat. Solidar. Incoruptibil.

Mă grăbesc să termin cartea în speranța unui hepiend.

În aprilie nu ascult muzică. Scriu despre cele două Moldove și despre memoria scurtă a conaționalilor.

V. Florar

Caut normalitatea în săptămâna patimilor. O găsesc în noaptea de Paști. Râul de lumânări e atât de frumos. Mă întorc sfințit de la sfințit. Citesc „Lebăda neagră” de Nassim Nicholas Taleb cu candela aprinsă. Mă simt atât de fericit încât nu m-aș mai culca niciodată.

Tot în mai îl descoper pe Žižek. Mamă, ce distractiv. Filozoful rocker mă inspiră să perseverez pe jos în căutarea stației terminus. Aflu de Povestea Lucrurilor de Annie Leonard.

Între timp mă las absorbit de Lars von Trier. Retrăiesc Dogville (2003) și Manderlay (2005) ca pe o revelație întârziată.

Tot în mai e vreme pentru „Tigrul alb”. Scrisoarea deschisă a antreprenorului indian către Prim-ministrul chinez e citită în așteptare. Așteptând-o pe Roux de la ore, așteptându-mi rândul la dentist… Minutele de așteptare trec pe neobservate. Aravind Adiga e a treia mare descoperire a anului în planul cititului. După Bolaño și Díaz.

În planul ascultatului, ascult Harry Manx în căști.

VI. Cireșar

Vara începe să gospodărească în RM, iar eu aflu că majoritatea conaționalilor mei sunt jemanfișiști incorigibili, iar lupta cu răul și răii se desfășoară nu aici, ci în jungla mexicană. La mare mi-l iau pe Andrei Platonov în valiză să văd cu ce se termină experimentul comunismului în „Cevengur”. Cu eșec inevitabil. În schimb, Andrei Platonov este descoperirea literară Nr. 4.

Privesc cu ochi noi Matrix (iluminat de Žižek). Ascult Horace Silver după miezul nopții și beau rom cu gheață.

***

Continuare pentru semestrul secund, 2009 se este aici.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)

Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)

Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.

Autorul acestui blog, Daniel Morales, face japonistică (orice ar fi - sună apetinzant), iar Haruki Murakami este figura centrală dintr-o mare parte de postări.

O sală de aşteptare excelentă pentru fanii lui Haruki-sensei este blogul lui Daniel Morales How to Japonese pe care îl accesaţi aici. Autorul nu numai că s-a aventurat să lanseze câteva ipoteze ingenioase privind miezul din opera de căpătâi a lui Murakami (acest lucru se întâmpla în luma martie curent), dar, mai recent, s-a aventurat să publice şi un jurnal de bord în care povesteşte care-i sunt impresiile pe măsură ce citeşte romanul.

Articolul care i-a ieşit este spoiler-free, adică vă puteţi aventura în lectura lui fără remuşcări de conştiinţă. E drept că cei ologi de japoneză (Zenu inclusiv) vor fi rugaţi să facă abstracţie de viermişorii şi sârmuliţele scrise în kanji. În schimb, partea bună este că Señor Morales are ceva din stilul caracteristic al lui Murakami: scrisul său este întrerupt de referinţe muzicale şi gastronomice. (Întotdeauna am găsit relevant să combini o activitate plăcută cu alta – cum ar fi lectura lui Murakami cu un pahar de Jack Daniels strait, no chaser – rezultatul este o experienţă spirituală mai bogată decât suma celor două componentă într-o strictă tradiţie post-modernistă).

În concluzie: citind articolul lui Daniel Morales veţi afla mai puţin despre cu ce se mănâncă romanul nou al lui Murakami, şi mai mult despre ce mănâncă Daniel Morales citindu-l pe Murakami, inclusiv: whiskey Bowmore Islay, bere Norwegian Wood, un platou de mezeluri nemţeşte şi bere belgiană Duvel.

În schimb o informaţie utilă pescuită de pe acest blog este că Mitea Kovalenin, traducătorul rus al lui Haruki Murakami, 1. are şi el un blog; 2. deja s-a pus pe treabă aşa că 3. în curând sperăm să avem parte de traducerea rusească a romanului.

Care este legătura cu romanul lui George Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru rămâne o enigmă nerezolvată. Mai bine aşa.

Ah, da! Mai era să uit: tre’ să învăţ japoneza.

Tocmai din acest motiv, găsesc oportun să rup ochii de la amestecul fascinant (și oarecum ridicol al culorilor) și să mă concentrez asupra pictorului.

De fapt, astăzi e o aniversare și de la asta s-ar fi cuvenit să încep. În urmă cu 25 de ani (cifră rotundă!!!) personajul ficțional al lui George Orwell, pe nume Winston Smith, a început să noteze în jurnal. Odată cu el, cu un sfert de secol în urmă s-a întâmplat să judecăm evenimentele dintr-o perspectivă cu totul diferită: liberi sau ba! Atunci atmosfera era electrizată de un vânt al schimbării și nu conta foarte mult de ce culoare sunt culorile. Important era ca ele să existe fiindcă eram terminați /secătuiți /practic anihilați, de un URSS monocrom.

Exact în acest moment și-a făcut apariția în librăriile basarabene George Orwell pe care îl descopeream cu întârziere la fel ca și pe multe alte lucruri bune pe care Occidentul le descoperise deja cu ani în urmă. Ca să fie clar: The Doors și Pink Floyd au urcat în topurile noastre spre sfârșitul anilor ’80 și nu începutul anilor ’70 când s-au produs de-adevăratelea. Din păcate, lui Orwell i-am descoperit mai întâi valoarea de piață (la bișniță în România, unde mergea mai bine decât plonjoarele și țigările Doina) și abia recent valoarea intrinsecă. Noțiuni precum poliția gândirii, fratele cel mare, orele de ură, etc. mai întâi le-am încercat pe pielea proprie apoi le-am digerat și din punct de vedere teoretic.

Am întârziat? Nu știu. Mi se pare actual. Judecați și voi:

Singurul lucru cu adevărat specific vieții actuale nu este cruzimea sau nesiguranța ei, ci pur și simplu sărăcia, mizeria, nepăsarea. Dacă de uiți în jur, vezi că viața nu are nimic comun nu numai cu balivernele care se revarsă peste tine de la tele-ecran, dar nici cu idealurile pe care Partidul le proclamă sus și tare. Chiar și pentru un membru al Partidului, o bună parte a vieții este neutră și apolitică și adevatele ei probleme sunt treburile anoste cu care trebuie să-și bată capul zilnic: lupta ca să se urce în metrou, cârpitul unui cirap găurit, milogeala pentru câte o tabletă de zaharină în plus, păstratul câte unui muc de țigară. Idealul pus pe tapet de Partid este ceva uriaș, cumplit și sclipitor: o lume de oțel și beton, cu mașinării monstruoase și arme înfricoșătoare, un popor întreg de luptători și fanatici mărșăluind în unitate perfectă, toți împărtășind aceleași gânduri și strigând aceleași slogane, muncind întruna, luptând, triumfând, persecutând – trei sute de milioane de oameni, toți cu aceeași figură. Realitatea sunt orașele decăzute, murdare, în care niște indivizi înformetați își târșîie de colo până colo pantofii stâlciați și locuiesc în case șubrede, din secolul nouăsprezece, case care put mereu a varză și a closete înfundate.

Sună grețos de familiar. Deși e spus de George Orwell… nu, nu în 1984 când are loc acțiunea, ci în 1949 când s-a scris romanul. Cu 60 de ani în urmă societatea totalitaristă imaginată de Orwell era încă o versiune temută a viitorului. Astăzi e o parabolă a trecutului nostru. Să fie!

Prin gura lui Winston Smith, Orwell conclude:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.

Să fie așa.