Există două istorii care, de fapt, sunt una…

Cea dintâi este povestea unui măritiş. Mireasa este o făptură melancolică care vrea, bineînţeles că vrea, să iasă totul bine dar, dar, dar… O scenă din debutul filmului ne pune în stare de alertă: limuzina cu care proaspeţii căsătoriţi sosesc la petrecerea nunţii e prea lungă ca să se înscrie în curba turnurii. Hrşt înainte, hrşt înapoi – imposibil. Mirele se enervează, mireasa se amuză. Soacra mică – o femeie minunată, desigur, însă care se mişcă pe o orbită străină de cea a socrului mic, rosteşte următorul toast: “Ştii că eu nu cred în toate ritualurile astea prosteşti, dar cel puţin încearcă să primeşti plăcere atâta timp cât durează.”

Îţi dai bine seama că după aşa o “blagoslovire” cât durează? devine întrebarea fundamentală. Şi dacă tot se termină, atunci la ce bun să ne mai jucăm în jocul ăsta? Cumnatul cântă din alt fluier: “Ştii cât m-a costat nunta asta? Hai să facem o înţelegere. Tu trebuie să fii fericită.”

Trebuie, trebuie, trebuie. E cu putinţă să fii ceea ce presupune toată lumea că trebuie să fii? Aşa, doar ca să nu le amăgeşti aşteptările?

În partea a doua a filmului e vorba despre o planetă care a stat pitită în spatele soarelui şi acum se apropie inexorabil de Pământ. E tulburător de frumoasă. Păcat că în momentul când se va produce impactul nu va rămâne nimeni care să-i aprecieze latura estetică. Şi atunci, dacă suntem în aşteptarea impactului, mai e posibil să savurăm gustul cafelei dimineaţa?

Tocmai din acest motiv, am afirmat că filmul povesteşte două istorii care de fapt sunt una. Şi în cele din urmă… au nu asta este istoria noastră? Oameni muritori, care ştiu că o dată şi o dată totul se termină.

Ea îşi pierde miniţile de durere. El nu crede în pastile. Crede că pentru ca să se facă bine este cel mai nimerit să-şi înfrunte fricile. Desenează o piramidă. De ce te temi cel mai tare? Se teme de pădure, de o anumită pădure, una în care a vrut să meargă împreună cu copilul şi la care a renunţat. Pădurea se cheamă Eden. Eden? Grădina raiului?

Dar pădurea nu este în vârful piramidei. În vârful piramidei e altceva. Deocamdată e un semn de întrebare.

Pădurea este un mediu ostil, tulburător, ameninţător. El are parte de confruntări cu propriile sale frici. Fricile sale apar ca nişte animale totemice: o căprioară, o vulpe, o cioară. La prima vedere – frumoase; la a doua vedere – mutilate, muribunde, hâde. În natură viaţa şi moartea merg mână de mână. “Natura este biserica lui Satan” zice ea pătrunsă de valul poeziei. Ea gândeşte în metafore. El încearcă să privească lucrurile din punct de vedere raţional. Să nu pui niciodată un poet şi un psihiatru în aceiaşi cuşcă – se vor nimici unul pe altul.

Ce se află în vârful piramidei? Satan? Îl taie pe Satan. Natura? Greşit. Nu cumva chiar el? Nici asta. În vârful piramidei se află ea. Cel mai tare din toate celea ea se teme de sine, de ce ar putea să devină sau să facă, atunci când e cufundată în adâncul pădurii.

Pierderea, disperarea, durerea – toate astea sunt cartuşe care, dacă e să apeşi pe trăgaci, îl fac pe om – neom. Filmul lui Lars von Trier este împărţit în capitole, iar unul din ele se numeşte “Genocidul”. La această cotitură povestea încetează să mai fie povestea unui cuplu care şi-a pierdut copilul şi devine povestea omenirii care a fost alungată din grădina raiului. Cea mai veche profesie pe pământ nu este prostituţia, ci omuciderea. Întrebaţi-l pe Cain. Prima crimă dincoace de porţile raiului. Lars von Trier penetrează minţile oamenilor care au apăsat pe trăgaci.  Însă a explica nu înseamnă a justifica.

Ea apasă pe trăgaci. Adâncită în pădurea inconştientului, ea vede în el o oglindă care nu reflectă altceva decât propria ei anxietate. Oglindă, oglinjoară, cine este cea mai oribilă persoană din târg? Tu eşti. Şi atunci ea sparge această oglindă.

Aici tre să iai o gură de aer şi, eventual, să mergi să vizionezi filmul. E bun, asta e tot ce trebuie să cunoşti despre el. Dacă deja l-ai văzut, te invit să trecem în catastif adevărurile ascunse pe parcursul peliculei. Pentru tine şi pentru mine e clar că divorţul anunţat nu e decât un subterfugiu, o încercare a lui Simin (soţia) de a-l determina pe Nader (soţul) să plece din Iran. Nader insistă să rămână deoarce trebuie să-şi îngrijească tatăl bolnav de Alzheimer. Termeh (fiica) rămâne cu tatăl fiindcă dacă ar fi mers să stea cu mama, divorţul ar fi fost iminent. Nader o angajează pe Razieh, o femeie însărcinată care urmează să aibă grijă de tatăl lui Nader vreme cât acesta e la serviciu.

Evenimentele o iau razna când, Nader, întors de la serviciu şi-l găseşte pe tatăl-său leşinat, căzut din pat şi nesupravegheat. Este înfuriat pe îngrijitoarea care l-a părăsit în timp ce bătrânul dormea. O alungă, dar nu înainte să descopere că banii din care urma să-i achite leafa pentru o zi lipsesc din sertar. O face hoaţă şi o îmbrânceşte afară din apartament. Pe scări femeia cade şi, în aceiaşi zi, pierde sarcina. Nader este învinuit de omor (plodul avea mai mult de 4 luni) şi riscă puşcăria. Soţul lui Razieh (Hodjat) e un tip nevrotic care-i nebuneşte pe toţi cu izbucnirile sale necontrolate.

Aşa… Urmează un set din trei minciuni premeditate care fac ca nodul cu probleme să se încâlcească în hal fără de hal.

• Minciuna lui Nader. Nader se face că nu ştia despre sarcina lui Razieh. Dacă admitea că era în cunoştinţă de cauză, ar fi mers la închisoare. Nu ar fi putut să-l îngrijească pe tatăl său. În plus că a reacţionat din impuls, înfuriat de faptul că îngrijitoarea l-a părăsit pe tatăl său punând viaţa acestuia în pericol.
• Minciuna lui Razieh. Deşi a fost îmbrâncită, Razieh presupune că moartea plodului nu s-a datorat acestei căzături. Cu o zi mai înainte a fost lovită de un automobil în timp ce alergase după bătrânul senil. Dar îi pică bine să de-a vina pe Nader. Căci se teme de o izbucnire din partea soţului său. Şi mai e şi supărată de faptul că a fost calomniată.
• Minciuna lui Termeh. Termeh ştie că maică-sa a luat banii din sertar pentru ca să-i plătească pe hamali. Ar fi putut mărturisi acest lucru, astfel încât Razieh să nu fie învinuită pe nedrept. Dar s-a gândit, probabil, că în acest fel şansele pentru reuniunea părinţilor ei s-ar fi micit şi mai tare.

Trei persoane cu principii şi valori ajung să spună minciuni. De ce?

Aici e miezul problemei. Nader minte fiindcă se ştie nevinovat. Dacă tribunalul iranian ar fi capabil să separe faptul că a îmbrânci o femeie gravidă (gest abominabil, desigur, dar nu neapărat crimă) nu e acelaşi lucru cu a fi cauza decesului plodului (crimă pentru care se face puşcărie), lucrurile s-ar fi prezentat altfel pentru Nader. Razieh minte fiindcă e copleşită de vehemența prescriptelor islamice. Să rămâi singură cu un bărbat însurat în casă e haram (tabu), să muncești fiind însărcinată e haram, să minți e haram, dar la atâtea haramuri zău dacă mai știi care-i ordinea priorităților pentru Allah. În tot cazul, pentru Razieh pare să fie mai simplu să dea vina pe Nader (care a calomniat-o) decât să admită în public că alta ar fi putut să fie cauza decesului.

Înțelegi, ce vreau să spun? Acolo unde-i prea mult haram, lucrurile rămân nerezolvate, propozițiile neterminate și adevărurile dosite. Lucrul acesta nu ține de religia islamului, ci de societatea închisă care nu admite că poți fi vinovat pentru ceva anume, nefiind vinovat în totalitate. Tăiați-i capul, oricum o fi fiind vinovat de ceva – e teza fundamentală a totalitarismului.

De Termeh n-am uitat. Felul în care a mințit fetița de 11 ani este esențial. Ea învață regulile sociale. De la mama și tata. De la mama învață să nu-i spună lui tata despre faptul că divorțul n-a fost altceva decât o înscenare. De la tata învață să mintă pentru ca tata să nu meargă la pușcărie. Minciuna ei despre bani este spontană, iar primul lucru pe care-l face după asta este să se asigure dacă tata s-a supărat pe îngrijitoare din cauza banilor sau din cauza că l-a lăsat nesupravegheat pe bunel.  E ușurată să afle că nu banii au fost cauza.

În scena finală, Termeh stă în fața alegerii. Cu care din cei doi „învățători” să rămână? Cu mama? Cu tata? Cu amândoi? Cu nici unul din ei? Despre acest lucru fiecare își face părerea independent. Punct.

În “Primăvara, vara, toamna, iarna şi… iar primăvara” (2003) Kim Ki-Duk abordează tematica dharmei într-o manieră simplă şi genială. Un discipol şi un învăţător – ăsta-i formatul de bază al relaţiei. Discipolul trece prin toate vârstele uceniciei până nu devine el însuşi învăţător. În copilărie se întâmplă să-şi bată joc de un peştişor, o broscuţă şi un şarpe, legându-le câte o piatră de mijloc. Învăţătorul este obligat să-i ofere o lecţie. Legându-i o piatră de mijlocul băiatului îi porunceşte să desfacă ceea ce a făcut. Dacă vreuna din cele trei fiinţe şi-a aflat moartea, piatra respectivă o va purta până la adânci bătrâneţe. Aşa şi se întâmplă. Metaforiceşte speaking.

Ajuns la adânci bătrâneţe, fostul ucenic devine maestru. Şi primeşte în uncenicie un băiat. Roata dharmei face o rotaţie completă şi băiatul cel nou calcă pe aceleaşi greble: îşi bate joc de un peştişor, o broscuţă şi un şarpe. Numai că învăţătorul său refuză să-i ofere o lecţie. Oare nu cumva lecţia oferită a fost cea care i-a determinat propriul său destin? În loc să repete gestul învăţătorului său, noul maestru îşi leagă sieşi o piatră de mijloc şi, îngreunat de povară, aburcă o statuie a lui Buddha, sus de tot pe vârful unei coline. De acolo, de sus, Buddha veghează asupra lucrurilor. Tu le-ai făcut, tu desfă-le, pare să sugereze noul maestru…

Un mesaj limpede, învăluit de o tristeţe teribilă: cine suntem noi ca să hotărâm destinul altcuiva?

Pelicula “Visul” (2008) e făcută din alt aluat. Dar nici aici, deconstrucţia lui Kim Ki-Duk nu este posibilă fără un crâmpei de filozofie chinezească. Un bărbat adoarme şi visează, iar ceea ce vede el în vis devine, în mod inexplicabil, realitatea unei femei. Când bărbatul e treaz, femeia îşi vede de viaţa ei obişnuită, când el visează – nu mai e stăpână pe propriul ei destin. Visul unuia e realitatea celuilalt. El e ying, ea e yan. El e culoarea neagră, ea e culoarea albă. Albul şi negrul sunt, de fapt aceeaşi culoare, zice Kim Ki-Duk prin gura unuia din personajele sale.

Aici îmi aduc aminte de celebrul vis al lui Zhuangzi. Filozoful doarme şi visează că e fluture. În corp de fluture planează deasupra florilor într-o veselie şi se simte absolut fericit. După ce se trezeşte se întreabă nedumerit: cine sunt eu de fapt, omul care tocmai a visat că e un fluture, sau un fluture care acum visează că e om?

Nedumirirea lui Zhuangzi poate fi interpretată în mai multe feluri, însă interpretarea clasică zice aşa: cursa în care am fost atraşi pe nevrute este să credem în frontiera iluzorie dintre om şi fluture. Mintea noastră e învăţată să creadă că fiinţa este fie om, fie fluture. În realitate e şi una şi alta. Eul e continuu: fluture în vis, om în stare de veghe. Misiunea noastră este să îmbrăţişăm ambele stări ca părţi integrante din aceiaşi realitate.

Deci albul şi negrul sunt aceiaşi culoare, ne-am înţeles?

Cei doi Bandini privesc buimac. Care din noi? Unul e bătrân, celălalt – tânăr. Fiecare cu păcatul său. Unul mare, altul mic. Amândoi, printre paginile scrise de John Fante, rătăciți și cu sângele fiert de necaz. Cel tânăr zăbovește lângă curtea giuliettei sale. Poate-poate? A furat inelul de logodnă de la maică-sa și l-a făcut cadou de Crăciun. Știe că-i păcat. Îi îndeamnă pe băieți să joace baseball. Abia dacă o va zări. Fie şi pentru o clipă. E numai zăpadă împrejur – care baseball? Da, da, știu. O să vină și primăvara, Bandini!

Da, da. E frig. E trecut de unșpe. Literele se adună în cuvinte. Ca niște fulgi, zău! Cuvintele se adună în propoziții. Se lasă un stat de zăpadă. Și-i trecut din miezul nopții. Paginile trec din mâna dreaptă în mâna stângă. Deja știu că n-am să mă mai pot opri. Sunt prins în iarnă. Douăzeci de pagini, cincizezi, suta… Și-i trecut de unu. O lectură vârtoasă, adâncă. Cam așa scriau clasicii ruși, necruțătorii. Între început și sfârșit – totul. În jur de ora două noaptea aflu: o să vină și primăvara.

Roux zice că ciorile vorbesc despre timp. Dacă croncăie înseamnă că-i de frig. Despre primăvară ciorile tac. Deocamdată…

Bahar. Înseamnă „primăvară” în turcă. Și e numele eroinei din „Anotimpurile” (2006) lui Nuri Bilge Ceylan. Anotimpurile sunt niște cărți poștale răvășitoare. Câte una pentru fiecare anotimp. Anotimpul despărțirii. Anotimul căutării. Anotimpul disperării. Numai Bahar nu are anotimp. Fiindcă ea înseși e Primăvara. Bahar îl privește pe Isa în timp ce Isa privește în altă parte. El fotografiază ruinile. El nu vrea ce-i alături, vrea ce-i departe. Ea îi acoperă ochii – decât să nu o vadă pe ea, mai bine să nu vadă nimic? Bahar visează: Isa îi spune că o iubește, apoi îi acoperă gura cu nisip. Cu nisip în gură nu ai dreptul la replică. Doar te scuturi și mergi mai departe. Bahar pleacă departe. Isa vine din urma ei. De ce? Isa minte. De ce? Ea nu o să uite. El nu o să se schimbe. Pare să fie un final trist, dar noi deja știm: o să vină și primăvara.

Mai vreau filme turcești. Găsesc unul despre care știu că e bun: „La marginea raiului” (2007) în regia lui Fatih Akin - următorul pe lista turcilor premiați la Cannes. De fapt, dunumirea originală a peliculei este „Auf der anderen Seite”. De cealaltă parte. Despre relaţia tată/fiu, mamă/fiică, fiică/fiică, nemţi/turci, individ/stat şi pur şi simplu relaţia dintre om şi celălalt. Celălalt e de cealaltă parte…

Uneori e prea târziu. Uneori treci pe alături fără să observi. Complicată treabă. Încerci să întinzi o mână de ajutor dar nu poţi. Nicicacum. Din diverse motive. Că dai de un zid, că mâna nu se ridică, că eşti plesnit peste mână. Te resemnezi, căci nebănuite sunt căile Domnului. Şi atunci ajuţi pe un altul. Întâmplător (oare aşa să fie?) ajutorul tău ajunge la adresat. Căci, bineînţeles, o să vină ea, primăvara.

Inşallah.