Cei doi Bandini privesc buimac. Care din noi? Unul e bătrân, celălalt – tânăr. Fiecare cu păcatul său. Unul mare, altul mic. Amândoi, printre paginile scrise de John Fante, rătăciți și cu sângele fiert de necaz. Cel tânăr zăbovește lângă curtea giuliettei sale. Poate-poate? A furat inelul de logodnă de la maică-sa și l-a făcut cadou de Crăciun. Știe că-i păcat. Îi îndeamnă pe băieți să joace baseball. Abia dacă o va zări. Fie şi pentru o clipă. E numai zăpadă împrejur – care baseball? Da, da, știu. O să vină și primăvara, Bandini!

Da, da. E frig. E trecut de unșpe. Literele se adună în cuvinte. Ca niște fulgi, zău! Cuvintele se adună în propoziții. Se lasă un stat de zăpadă. Și-i trecut din miezul nopții. Paginile trec din mâna dreaptă în mâna stângă. Deja știu că n-am să mă mai pot opri. Sunt prins în iarnă. Douăzeci de pagini, cincizezi, suta… Și-i trecut de unu. O lectură vârtoasă, adâncă. Cam așa scriau clasicii ruși, necruțătorii. Între început și sfârșit – totul. În jur de ora două noaptea aflu: o să vină și primăvara.

Roux zice că ciorile vorbesc despre timp. Dacă croncăie înseamnă că-i de frig. Despre primăvară ciorile tac. Deocamdată…

Bahar. Înseamnă „primăvară” în turcă. Și e numele eroinei din „Anotimpurile” (2006) lui Nuri Bilge Ceylan. Anotimpurile sunt niște cărți poștale răvășitoare. Câte una pentru fiecare anotimp. Anotimpul despărțirii. Anotimul căutării. Anotimpul disperării. Numai Bahar nu are anotimp. Fiindcă ea înseși e Primăvara. Bahar îl privește pe Isa în timp ce Isa privește în altă parte. El fotografiază ruinile. El nu vrea ce-i alături, vrea ce-i departe. Ea îi acoperă ochii – decât să nu o vadă pe ea, mai bine să nu vadă nimic? Bahar visează: Isa îi spune că o iubește, apoi îi acoperă gura cu nisip. Cu nisip în gură nu ai dreptul la replică. Doar te scuturi și mergi mai departe. Bahar pleacă departe. Isa vine din urma ei. De ce? Isa minte. De ce? Ea nu o să uite. El nu o să se schimbe. Pare să fie un final trist, dar noi deja știm: o să vină și primăvara.

Mai vreau filme turcești. Găsesc unul despre care știu că e bun: „La marginea raiului” (2007) în regia lui Fatih Akin - următorul pe lista turcilor premiați la Cannes. De fapt, dunumirea originală a peliculei este „Auf der anderen Seite”. De cealaltă parte. Despre relaţia tată/fiu, mamă/fiică, fiică/fiică, nemţi/turci, individ/stat şi pur şi simplu relaţia dintre om şi celălalt. Celălalt e de cealaltă parte…

Uneori e prea târziu. Uneori treci pe alături fără să observi. Complicată treabă. Încerci să întinzi o mână de ajutor dar nu poţi. Nicicacum. Din diverse motive. Că dai de un zid, că mâna nu se ridică, că eşti plesnit peste mână. Te resemnezi, căci nebănuite sunt căile Domnului. Şi atunci ajuţi pe un altul. Întâmplător (oare aşa să fie?) ajutorul tău ajunge la adresat. Căci, bineînţeles, o să vină ea, primăvara.

Inşallah.

Ce avem la mână? Un erou mort şi îngropat care nu mai reprezintă timpurile noastre. Trecut la arhivă, dar disponibil pe DVD. O cerere de eroi proaspeţi dictată de necesităţile curente ale consumatorilor de eroi. Unu şi cu doi dictează necesitatea transformării acestora. Oferta vine din partea lui Guy Ritchie, care nu face altceva decât o re-valorizare a eroilor trecuţi în arhivă (normal că asta face, ce altceva ar mai putea să facă? ar întreba aici Boris Groys).

Transformarea în sine e o chestie foarte captivantă: de ce şi pentru ce anumite calităţi nu ni se mai par interesante în prezent și care-s alea căutate? Subconștinetul nostru colectiv e o fabrică infailibilă de vise și eroi. Calitățile eroilor și anti-eroilor vorbesc indirect despre principiile și valorile nedeclarate. Cu profesorul Moriarty e simplu: geniul criminal din epoca victoriană a fost înlocuit cu un hit man de pe Wall Street care-și construiește imperiul financiar în baza unor mașinații de bursă agonisind putere și avere. Un anti-erou previzibil pentru vremurile noastre, nu-i așa?

Cu Sherlock Holmes lucrurile sunt nițel mai întortocheate. Oare care-i izvorul său de carizmă? Excentric. Analitic. Imprevizibil (dar prevede totul… ăă… sau aproape totul). Libergânditor. Confident. Amuzant. Îndrăzneț. Într-un cuvânt: Nebunul. Într-una din secvențe seamănă leit cu Jokerul din ultimul Batman (un pont în plus ca să nu pierdem ideea).

Cei care pricep tarot pot să vă spună că Nebunul e cea mai tare carte pentru un băiat. La fel cum Marea Preoteasă e pentru fete. Ai băgat în seamă secvența când îi ghicește în cărți țigancei? Elementar, în baza deducției, el zice ce o să se întâmple în următoarele câteva ore. Dzisul lui poate că sună bizar, dar oare însuși faptul că suntem atrași de aceste „calități magice” nu denotă că avem o nevoie nestăvilită de certitudine? Căutăm să descifrăm conspirația din Wall Street și să fim siguri pe ziua de mâine – asta ne dictează să vrem subconștientul nostru colectiv. Guy Ritchie l-a descifrat. Sau l-a văzut în buclucul de pe străzile Londrei. Sau și una și alta.

În concluzie, avem servit la cină un Sherlock Holmes de stânga, rezultatul încrucișării dintre Assange și Occupy Wall Street. Vremurile se schimbă, stimați capitaliști, și lucrul acesta e de potrivă minunat și neliniștitor. Zic io. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Žižek. Sau umple cutia cu popcorn și marș la cinematograf!

Cel mai mult contează identitatea. O temă cross-cutting pentru filmele lui Kim Ki-Duk, dar hai să vedem ce-i cu ele rând pe rând.

Fiecare om e o insulă, sau aşa cel puţin se anunţă mesajul aproximativ din “Insula” (2000). Încercări zadarnice şi, pe alocuri, violente, de a comunica cu Celălalt. Prin contact fizic, semne, gesturi şi limbaj… deşi ultimul se arată a fi cel mai puţin eficient. Şi atunci ce ne rămâne nouă, muritorilor de rând, din moment ce suntem condamnaţi la singurătatea limbajului? Să mizăm pe una/unul şi să construim punţi de comunicare. Încălziţi de speranţa înţelegerii reciproce.

Sau ia, de pildă, “Casa pustie” (2004): un marginal şi o marginală care nu ştiu cine sunt ei şi ce-i al lor. El: vagabondează dintr-un apartament în altul, potrivindu-şi mediul ambiant după cum ai proba o haină nouă. Pot să fiu eu tipul care face fotografii artistice? Pot să fiu eu pugilistul-campion? Şi dacă pot, de ce nu-s? Şi dacă nu-s, atunci cine-s? Ea: terorizată de comportamentul violent al unui soţ care se pare că o iubeşte atât timp cât ea i se supune. Ce rămâne din ea dacă-i face pe plac? Nimic. El şi ea – împreună, pe drum…

Îmi amintesc că citisem undeva despre simţul libertăţii la japonezi. Ritualul, codurile, ceremoniile pun stăpânire pe modul oamenilor de a acţiona într-un anume fel, oferindu-le libertatea ca deep inside să simtă tot ce vor. După ei, libertatea absolută nu poate sălăşlui decât sub mască, acolo unde e ferită de ochiul lumii, acolo unde nu pătrunde nimeni cu judecata la kilogram. În cele din urmă, tot ajungem să populăm Insula Identităţii. Et voila! El devine o fantomă care-i bântuie casa; ea – o sclavă liberă pe dinăuntru. Ei, dar asta la japonezi şi coreeni. Dincoace de Ural libertatea e o chestiune afirmativă – o săgeată care bate dinspre înăuntru, înspre în afară. Libertatea e noli me tangere şi nici un pas înapoi.

“Timpul” (2006) se învârte şi el pe orbita identităţii. Actul întâi: mă iubeşte sau nu mă iubeşte? S-a plictisit de mine? Dacă aş fi altcineva, m-ar iubi iarăşi? Partenera eroului principal îşi face operaţie plastică ca să fie de nerecunoscut pentru iubitul său zaconit la cap. Şi totul începe de la zero. Doar că eroul simte nostalgia fostei sale partenere (tot ea, numai că el nu poate fi sigur de asta). Acum dânsa-i geloasă pe propria sa amintire. Cerc vicios şi actul doi: el îşi face operaţie plastică ca să fie pe picior de egalitate cu dânsa. Însă ea nu-l poate recunoaşte. În fiecare bărbat caută palmele care să-i fie exact pe potrivă. Şi nu are cum să fie sigură că l-a întâlnit. Actul final şi căderea cortinei: încă o operaţie plastică. Mulţime de oameni. Puzderie de feţe. Oricare poate fi a ei. Oricare poate fi a lui. Şi atunci care e criteriul? Kim Ki-Duk об этом умалчивает.

Tot dincoace de Ural a zis bine cine-a zis: viaţa poate fi înţeleasă doar privind înapoi, însă poate fi trăită doar privind înainte. Asta ca să fie clar – io stau dincoace de Ural. Cu trup şi suflet. Da, îmi place de Kim Ki Duk. Şi zenu-i bun. Şi Wong Kar-Wai pică bine. Nemaivorbind  de Haruki-sensei la orice oră.

Sayanara!

P.S. Apropo, asta Søren Kierkegaard a zis.

Suntem pretutindeni, e bine?

Hm… Vechiul enunţ a fost actualizat de sus-amintitul regizor în Midnight in Paris (2011): “Bine a fost atunci când noi nu eram”. Bine-bine, dar cine mai bine decât noi, moldovenii, să ştie că tre să mergem înainte, căci… înainte a fost mai bine? Asta-i buba. Un scriitor prins într-o relaţie pre-conjugală de calitate îndoielnică este bătut de norocul de a călători în trecut. După miezul nopţii se deschide o uşiţă într-o lume unde Francis S. Fitzgerald se plimba pe străzile Parisului cu a sa Zeldă, iar Ernest Hemingway sorbea din stacanul de calvados filozofând despre curaj. În timp ce Salvador Dalí divaga despre forma rinocerilor. Simpatică epocă. Să ia dracii prezentul, căci scriitorul nostru se îndrăgosteşte lulea de o fiinţă boemă care îi avea la activ pe Matisse, Modigliani şi Picasso. Doar că… colac peste pupăză nici dânsei nu-i era prea bine în prezentul anilor ’50, căci visa la o altă epocă belle când cafenelele Parisului erau populate de alte personaje: Gauguin, Monet cu Manet şi alte făpturi cultivate de absent. Ea rămâne acolo. Scriitorul nostru se întoarce în prezent.

Da… Woody Allen nu mai e ca pe timpuri. Filmul e amuzant, dar nu rupe. Nu ca Match Point (2005). Şi nici ca Scoop (2006). Şi nici pe departe ca Manhattan (1979). Oricum, viaţa curge într-o singură direcţie. Viaţa bate filmul. Trăim. Vizionăm. Savurăm.

Primero

Secundo, mi-au venit niște idei năstrușnice în cap. În Kung Fu Panda miezul fabulei este despre faptul că e necesar să-ți găsești liniștea lăuntrică. Fără ea, nu poți câștiga bătălia cea mare. Întrebarea e – unde să o cauți? Răspunsul – în trecut. Trebuie să faci ordine în amintiri, să faci ordine în vise, promisiuni și obizi. Și, mai ales, să faci pace cu ele. Trecutul nu contează. Contează adevărul. Contează deciziile pe care le luăm în prezent.

Anti-eroul este un păun împopoțat. Complexat de faptul că a fost refulat de părinți, ăsta pune la cale un come back. Vrea să domine peste toată China. Vrea să domine peste tot universul. Mijloacele pe care le are la dispoziție sunt frica și teroarea. După mine, întorsătura asta nu reprezintă altceva decât niște săgeți bine țintite la adresa sistemului totalitar care este (încă) pe tron în China. Mao Zedong e păunul. Frica și teroarea nu au fost anihilate de economia de piață. Întreabă-i pe tibetani să-ți spună cum e în China modernă. Întreabă-i pe martirii de pe Tiananmen. Întreabă victimele represiilor politice.

„Cum poate kung fu să învingă ceea ce e mai tare decât kung fu?” – iată întrebarea. Citind printre rânduri, obținem varianta clasică – cum poate violența să învingă violența? Altfel spus, filmul este despre revoluția comme il faut. Violența poate învinge violența, dacă este ancorată într-o liniște sufletească suficient de mare ca să ierte dușmanul învins. Prin urmare, dacă vezi la orizont o revoluție twitter „made in China”, să știi cine-i instigatorul: Kung Fu Panda. Foarte bine că ne-am lămurit în această privință.

Altceva a rămas nelămurit. La ieșire din cinematograf – hop și simpatizanții comuniștilor în tricouri roș-albastre cu inscripția „Iubim Moldova”. Printre ei, suficiente fețe care trădează simpatia față de alcool. Grăbiți, ăștea își scot tricourile peste cap, căci până aici au mers „convingerile în cauza partidului”. E ora amiezii și e numai bine de tras o dușcă. În cinematograf, însă, tot sunt nevoit să le traduc picilor din rusă. Căci ei încă nu știu să citească subtitrele în română. Din lipsă de patriotism, pe semne. Simți și tu ironia? Iubim Moldova – în limba rusă. În limba rusă – iubim Moldova. În privința asta când ne lămurim? (Până pe 5 iunie a rămas exact o săptămână.)