Scenariul „Bibliotecarului” pare să fie tras după Age of Empires II. Strategii militare cu niște cărți-talismane pe post de trofee. Pentru setul complet din 7 cărți trebuie să te bați, iar bătăile sunt crâncene și pline de amănunte grețoase. Vorba e despre niște cărți scrise de cutare-cutărescu Gromov, autor din perioada stalinistă. Cărțile cu pricina ar fi mai mult maculatură decât literatură, dacă n-ar fi calităţile lor magice: una insuflă Putere, alta trezește Amintiri, a treia… ei și-așa mai departe. “Cititorii” formează clanuri numite biblioteci, iar șeful unui clan este, bineînţeles, Bibliotecarul. În această fază, Elizarov ticluiește o parabolă a propagandei care, natural, e înzestrată cu puteri magice, spălând cu meticulozitate creierii a câteva sute de milioane de cetățeni sovietici. Literatura pe post de bombă atomică?

Și eu care călătoream cu gândul în copilăria mea, când frecventam săptămânal biblioteca fiind amorezat al naibii de o bibliotecară tânără, roșcato-bucălată, ochi imenşi, gene lungi ca la carte. Am pierdut-o la vârstă fragedă. Am regăsit-o mai târziu, ea se pasionase de dansuri și asta cumva m-a dezamăgit. Pur și simplu crescusem. Eh…

Dar să revenim la Elizarov. Cetele de bibliotecari înarmaţi ajung să împartă toate cărțile aflate din circulație. Apar legi, apare piramida puterii, apare statul. Normal, apare și cabinetul din umbră, care caută să rupă statul în patru. Și nici aici Elizarov nu e foarte original. Despre așa-numitele Sistemă și Fabrică am mai citit la Haruki Murakami în „Țara aspră a minunilor…”. Las de la mine. Primesc recompensa în forma acestui pasaj evocator:

Книга словно открыла артезианский колодец, из которого устремился безудержный поток позабытых слов, шумов, красок, голосов, отмерших бытовых мелочей, надписей, этикеток, наклеек… В эфире — пионерская зорька, орешек знаний тверд, но все же мы не привыкли отступать, в аэропорту его встречали товарищи Черненко, Зайков, Слюньков, Воротников, Владислав Третьяк, Олег Блохин, Ирина Роднина пишется с большой буквы, Артек, Тархун, Байкал, фруктово-ягодное мороженое по 7 копеек, пломбир в шоколаде и на палочке — 28, кружка кваса 6 копеек, молоко в треугольных пакетах, кефир в стеклянной бутылке с зеленой крышечкой, жевачка бывает апельсиновой и мятной, чехословацкие ластики тоже можно есть, в киоске Союзпечати продаются переводные картинки, тонкие как масляная пленка, лучшая брызгалка делается из бутылки от синьки, дымовушка из скорлупы шарика пинг-понга, самострел с деревянной бельевой прищепкой, ключи от квартиры носят на шнурке, варежки на резинках, плетеная ручка, чертик из капельницы, настольный футбол, отряд, наш девиз: ни шагу назад, ни шагу на месте, только вперед и только все вместе, помните через века, через года, о тех, кто уже не придет никогда, пионеры-герои Володя Дубинин, Марат Казей, Леня Голиков, Валя Котик, Зина Портнова, Олег Попов, Лелек и Болек, Кубик Рубика, переливные календарики, планетарий, фильмы по диапроектору, журналы «Веселые картинки», «Мурзилка», «Юный Техник» с фокусами на обложке, велосипеды «Орленок», «Салют» и «Десна», в будни «Приключения Электроника» и «Гостья из будущего», по пятницам «В гостях у сказки», в субботу «Абвгдейка», в воскресенье «Будильник», неделя — это разворот дневника…

Ooo!.. Dar toate lucrurile astea rezonează intens cu propriile mele amintiri. Fiecare propoziție din acest fragment m-a cufundat adânc de tot în amintirile copilăriei. Și totul e adevărat: și Irina Rodnina, și Tarhun, și „Budilnik”. Pentru acest fragment i-aș da o steluță în plus lui Mihail Elizarov.

Dar nu, i-o retrag, totuși. Căci bibliotecarul-erou se mântuiește (ne mântuiește) prin lecturarea continuă a celor 7 cărți. Atât timp cât el le citește, Patria e în afara pericolului. Exact ca Desmond din serialul „Naufragiații” a cărui misiune era să formeze o combinație de cifre la fiecare 18 minute. Însă, spre deosebire de naufragiați, personajele lui Elizarov sunt slab conturate. Fără caracter. Așa și nu m-am lămurit cu miriadele de patronimice – Antonovici, Stepanovici, Andreevici ș.a.m.d. Prea șterse. Prea palide.

Păcat. Ar fi ieșit un serial televizat prima-ntâi. Chiar așa, oare de ce-s atât de șterse personajele? Poate din cauza că eroul-intelectual nu e pe măsura epocii? Poate că Rusia post-sovietică se ia cu realismul social sau nu se ia deloc?

Nu știu dacă pun punct pe Elizarov. Nu trage omul pentru „Russian Booker”. Stilul acesta nervos şi recalcitrant (îmi aduce aminte de Sorokin) nu e de mine. Bine că există Prilepin. Da, e mai bine cu el. Deşi cărţile astea oricum trebuie citite. Fiindcă Sorokin, Pelevin, Elizarov, Prilepin sunt scriitori care gândesc pentru generaţia noastră. Iar alta nu avem.

„Skunskamera” (camera sconcșilor) este o carte despre nimic. Era bine dacă rămânea despre nimic. Era bine dacă era un blog. În momentul în care a început să schițeze un sens a deraiat. Dar e foarte amuzantă oricum…

Ba nu. Astvațaturov nu e Jerry Seinfeld. Prea filozof. Iată câteva idei creionate în grabă:

1.

Lumea e un interogatoriu non-stop. 24/24. De la grădi și până la contractul matrimonial nu facem decât să punem întrebări și să dăm socoteala. Cine a spart vaza de cristal? Cine a spus „Miau”? Cine a promis să se limiteze la două berici? Cine a zis că se lasă de fumat? Cine-a spus că graiuri felurite ne dezbină? Nu-i adevărat.

2.

„Viața e lanț continuu de metamorfoze amăgitoare și mișcarea interminabilă în toate direcțiile concomitent. Și nu e un sac de legături cauzale.” Cred că are dreptate. Niciodată nu știi de unde sare iepurele. Niciodată nu știi când melcul face „țuști!” în tufiș. Noi ne facem planuri, iar zeii râd de nu mai pot.  „Viața nu-i o săgeată, nu e drumul din A în B. Viața din carte tre să fie ca un strugure de poamă, vas al tăcerii care conține melodiile antice. Ca să poți gusta bobiță după bobiță. Unele vor fi coapte și mustoase. Altele vor fi aprig de verzi. Altele vor fi răscoapte și atinse de putrefacție. Cele din urmă vor fi într-atât de amare, încât vei face bine să le scuipi imediat ca să nu-ți otrăvești stomacul. Însă, în felul acesta vei auzi veritabila melodie a exploziei și nu ticăitul banal al ceasului.”

3.

Se întâmplă ca prin grădinițe „îngerașii” să-și arate unii altora fundulețele și cocoșeii. Majoritatea, din cei care au făcut-o, nu se pot debarasa de acest exhibiționism infantil nici când ajung să fie ninși în plete. Îți place BMW-ul meu? Nu ți-am povestit despre călătoria mea la Paris? Ce zici de ultimul meu iPad, ți l-am arătat? Același lucru.

…

Ei, cred că-i suficient pentru partea filozofică. În rest, cartea e amuzantă.

Caut răspunsul în antologia compilată de Zahar Prilepin.

…Dar totuşi ideea unei antologii tematice repugnă. Între paranteze: Borges era un meseriaş al antologiilor, dar el chiar alegea crema cremelor, pe când aici… De ce repugnă? Imaginează-ţi un meniu format în totalitate din desert. Cât n-ai fi de amator, dar tot îţi stă mintea la salată şi felul doi. Dar ai numai deserturi. Şi atunci o faci cum ai face la o degustare: le iei rând pe rând, guşti câte puţin şi cauţi să observi geometriile gustului – tangente, paralele, perpendiculare.

Aşa şi Prilepin. În antologia “Революция. Revolution“, Zahar ne serveşte bucate/bucăţi din revoluţiile franceză, bolşevică, latinoamericană. Cel mai iscusit însă, după mine (căci aici dă dovadă de o măiestrie de somelier), Zahar Prilepin ne serveşte numitorul comun al atarelor revoluţii în acest fragment admirabil:

Setea atotcuprinzătoare de libertate – iată motivul oricării Revoluţii. Libertate ca dreptate, libertate ca festin comun.

Faptul că cei de sus nu mai pot conduce ca pe vremuri, iar cei de jos nu mai vor să trăiască la fel cum au trăit, este şi el important, însă oarecum secundar: tot felul de clase şi formaţiuni. Primar e faptul că poezia şi muzica se revarsă peste maluri. În el se ascunde motivul principal şi efervescent al oricărei schimbări.

Cât sânge şi teroare n-ar fi adus revoluţiile (căci ele au adus şi sânge şi teroare şi vor aduce şi în viitor, blestematele) – setea de schimbare este imbatabilă: la fel ca setea de apă, ca dorinţa de a face copii, ca visul de a face raiul pe pământ. Şi cât de mult nu ni s-ar explica nouă, celor fără de astâmpăr, că “am trecut deja prin toate astea, am trecut! şi cunoaştem cu ce se termină toate!…” – oricum lumea va căuta să încerce şi să tot încerce să parcurgă acest drum.

Fiindcă atrage.

Aşa orice copil este atras să păşească într-o băltoacă de ploaie, ca după aia să sufere dulce-amar de gripă. Aşa orice tânăr pătrunde într-o femeie, ca să sufere dulce-amar de cumplită singurătate. Aşa orice naţiune virulentă pătrunde în noua sa existenţă.

Doar aşa.

Introducerea făcută de Zahar Prilepin se citeşte uşor şi vesel: omul cântă, nu bolmojeşte. Cu antologia de texte mai complicat. După cum spuneam – greu să consumi un meniu format doar din deserturi (deşi dulicurile sunt ultimul lucru la care stă mintea când citeşti despre tragismul evenimentelor descrise). În tot cazul, am fost marcat de câteva: nuvela lui Jack London “Mexicanul” în care un tânăr fatalist face pugilism ca să finanţeze revoluţia din patria sa; micro-romanul “Vântul” al lui Boris Lavrenev despre un matros care inter alia îl omoară pe un ofiţer care, la rândul său, într-o manieră grotescă îi apărea în vise în chip de gândac cu mustăţi uriaşe care-l gâdilau pe subsiori; şi, în mod special, de nuvela lui Andrei Platonov “Omul tăinuit” a cărei personaj este un visător pragmatic înrudit cu mecanicul din “Cevengur”.

Citirea unei antologii predispune la abordarea mai multor unghiuri de vedere asupra aceluiaşi fenomen. Revoluţia ca necesitate? Revoluţia ca teroare? Revoluţia-cântec? Revulţia-glonte? Pe toate le anihilează Jorge Luis Borges cu povestirea “Tema trădătorului şi a eroului”, prezentă şi ea în finele acestei antologii. În cele din urmă, revoluţia mai e şi o poveste, iar poveştile ţesute de lumea asta nu-s decât patru: oraşul asediat, călătoria, dragostea interzisă şi zeul care se sinucide. Revoluţia e un pic din fiecare.

Citesc “Pantofii umpluţi cu votcă fierbinte“. Ce e bine?

Personajele sunt în carne şi oase – Bratik e Bratik, Slavuncik e Slavuncik ş.a.m.d. – paţani de la ţară sau de la oraş, nefericiţi sau indiferenţi, nu se ruşinează de o lacrimă sau se îndârjesc să poarte mască de lut, după caz. Există o afinitate între scriitura lui Prilepin şi cea a lui Salinger, de pildă, cu menţiunea că textele lui Zahar sunt după croială rusească, dostoevskiană. Vine în minte şi Haruki-sensei – similar prin stilul lipsit de tonalităţi moralizatoare, fără inducţii şi deducţii gen Paulo Coelho. Dacă aşa-i, aşa să fie, se pare că zic într-un glas Haruki şi Zahar – ce să ne ruşinăm, că altfel, la ce bun să mai scriem?

Dincolo de realitatea personajelor şi stilul uşor jemanfişist, transcede şi o gândire pură, emoţie nedisimulată şi izvor de aforisme. Citez în rusă – nu mi se ridică mâna să le traduc:

Мы прожили вместе несколько сот лет, и я так и не научился спать рядом с тобой. Как же я могу спать.

Зато я придумал несколько нелепых истин.

Сначала, в трудные дни, я предлагал своей любимой делить каждую вину пополам. Она пожимала плечами. Поэтому я делил, а она так жила.

Потом придумал другое.

Сейчас наберу воздуха и скажу.

Чтобы мужчина остался мужчиной и не превратился в постыдного мужика, он должен прощать женщине все.

Чтобы женщина осталась женщиной и не превратилась в печальную бабу, она не вправе простить хоть что-нибудь, любую вину.

Все, воздух кончился.

Он – все, говорю, она – ничего. Как же выжить теперь, если сам придумал про это.

Sau aşa:

Я расслабил мышцы лица и спустя время, две или три троллейбусные остановки, понял, что щеки мои и лоб становятся мягкими как глина. Из этой глины можно лепить новое лицо, новый рассудок.

Я жестокий. Черствый и ледяной. Я умею соврать, сделать больно, не чувствовать раскаянья. Я получаю по заслугам, получаю по каменному лицу; но там, где должен быть камень, уже глина, и она ломается, осыпается, оставляет голый костяной остов. Черствый, и ледяной, и мертвый.

И только одна жилка живет на нем, и бьется последней теплой кровью.

Dacă nu mă opresc, ajung să-l transcriu cuvânt în cuvânt. Mă opresc. Dar nu şi din citit.

Trec la publicistica lui Zahar Prilepin. Citesc “Terra Tartarara“.

Poziția, civică dacă vrei, a lui Prilepin este controversată. Națbolul nostru îşi zmulge penele din aripa stângă: despre dezmățul neoliberal – numai cu dezgust; despre Imperiul Roșu – numai cu nostalgie și disperare. Dar fără a pretinde asupra unui adevăr în ultimă instanță. Cu argumente și statistici. Cu dorința de a dialoga. Cu mult curaj.

Mă gândesc că dacă aș fi de prin Arhanghelsk sau Tula, zău că l-aș înțelege. Îmi place și așa, de unde sunt, dar asta mai mult ca pe un punct de vedere. Original și scripitor, dar, totuși, un punct de vedere străin. Pentru acasarabeanul din mine Imperiul Roșu e o pată mare… de sânge, îmi vine să spun, pardon de clișeu, dar fie ea și de portvein. Se înșiră până la Oceanul Arctic și cel Pacific și la celălalt țărm caută să-mi pătrundă în pantofi. Eu caut să mă retrag, dar unde să mă retrag. În spatele meu e UE, acolo e zid. Dar nu e nimic rău în portvein, o știm de la Venicika Erofeev. Doar că Imperiul Roșu e mare mare, iar acasarbeanul din mine – mic mic. Și risc să mă înec în atâta portvein sau atâta sânge.

Și în general, zarurile-s demult aruncate. Imperiile cu picioarele de lut și genunchii de nisip non mi piace più. Libertarianismul sciților mi-e mai pe gust. Și vântul în plete, iar acoperișul de pânză. Mai vedem noi cine pe cine.

Așa că revin la statistici. Zahar Prilepin, 35 de ani. Autorul a 8 cărţi (romane, proză scurtă, publicistică) şi compilatorul a 2 antologii literare. Laureat a 11 premii literare şi finalistul altor 7. Tradus în 11 limbi: engleză, arabă, bulgară, chineză, letonă, poloneză, română, sârbă, finlandeză, franceză şi cehă. Tătă a 3 copiii. Stare de partid: naţbol. Stare sufletească: scriitor.

Însă romanul m-a pus la încurcătură. Îmi place / nu-mi place? În el nu prea transcede bunătate, sau curaj, sau pasiune – lucruri care, în mod obișnuit, te fac să te atașezi de eroii cărții. Nimic din astea! În locul lor doar ceea ce rusul numește bît, iar noi, românii de pretutindeni – cotidian sau rutină. Viața reală. Sură.

Numai că în „Kremilinul de zahăr” acest bît se întâmplă în 2028, adică exact peste 20 de ani de la scrierea cărții. Aici e interesul. Sorokin portretizează o Rusie a viitorului caracterizată printr-un fel de fundamentalism ortodox ridicat la nivel de doctrină de stat. Doctrina legitimează puterea Opricininei – un arhetip atemporal a ceea ce în diferite secvențe s-a mai numit și NKVD, KGB sau FSB. Rușii se droghează. Gulagurile sunt repuse la locurile lor. Rușii lucrează la Marele Zid Rusesc. Tot ceea ce e dincolo de zid e ostil. Chinezii i-au locul americanilor, iar chineza – locul englezei. Cenzura este restabilită. Turnătorii sunt eroi pozitivi. Cozile după produse defițit completează peisajul urban. Tortura este „legalizată”: călăii biciuesc deținuții politici, soții biciuesc nevestele… Nimeni nu se mai sfiește de vărguță, apare chiar și o metafizică a acesteia.

Ai prins ideea. Metafore care nu neapărat sunt metafore. Privind înapoi spre mijlocul secolului trecut, întrezărim foarte multe analogii. Numai tehnologia e cea a viitorului și e predominant chinezeazcă.

Nimic reconfortant. Dar discomfortul este măduva distopiei. Nici „O mie nouă sute optzeci și patru” nu a produs plăcere, dar într-un anumit sens, citirea lui Orwell este necesară. Pentru a gândi libertatea trebuie să-ți fie foarte clar cum e să fii deposedat de ea într-un mod total. Or, aici Sorokin inovează în plan literar, căci în societatea prefigurată de el, masele („negru de oameni” la Canetti) nu par să fie ahtiate după libertate. Concluzia lui e dezolantă: Rusia va fi întotdeauna totalitară, fiindcă Rusia a fost întotdeauna totalitară.

M-au și luat fiorii. Dacă țelul lui Sorokin a fost să bată clopotele, apoi tre de recunoscut că acest lucru i-a reușit. S-a auzit bine!

Turcul ienicer și opricinina rusească

P.S. De ce Kremlinul e de zahăr? După mine ăsta e cleiul care sudează societatea de la mic la mare, de la opricinik la disident politic. Toți îl consumă, toți îl îndrăgesc. E despre dulceața puterii. Așa mi s-a părut mine. Tu ce crezi?