Am impresia că e uşor să scrii în felul ăsta… e un fel de a-l trimite naibii pe eventualul cititor, totală indiferenţă faţă de capacitatea ăstuia de a digera torentul de idei… Nişte referinţe foarte şmechere, dar ce? despre ce? Ca o anecdotă a cărei fir e ascuns atât de adânc încât râzi ca să nu te dai de gol, dar de fapt… Uşor de scris, greu de citit, şi mai greu de trăit.

Mi-l imaginez pe Céline. Acuzat de colaboraţionism de francezi, sentinţă… un an de privaţiune de libertate. Omul a stat în exil în Danemarca. Mai mult de un an. Într-un fel sentinţa şi-a atins scopul, chiar dacă omul a fost reabilitat mai târziu. Acuzat de colaboraţionism în ce anume? El nu făcea decât să supravieţuiască. Nevastă-sa, motanul Bébert, responsabilităţi, hrană, adăpost…

Mi s-a părut un tip umanist, Céline ăsta… de fapt el era medic. În calitate de medic el acorda ajutor… medical… oricărui. Dacă îl cere omul? Şi e foarte proaspăt în abordarea asta. Războiul ca o mare migraţie a popoarelor în secolul XX. O migraţie silită, dar orice migraţie e oarecum silită. Şi apoi… de ambele părţi ale baricadelor erau oameni în carne şi oase. Propaganda ne obligă să-i diabolizăm pe unii şi să-i divinizăm pe ceilalţi. Normal că pe învingători. Până şi copiii au fost diabolizaţi. De parcă nazzismul e o trăsătură ereditară. Clişee, clişee… de câte ori o să ne prindem în capcana lor până vom învăţa să discernem între bine şi nu-bine?

Încă puţin şi-l termin… vreo 30 de pagini. Mai are “Călătorie la capătul nopţii“, cred că e bună… Eroul metafizic al lui Céline este un biet om aflat vesnic pe drumuri si situat undeva intre Chaplin si Kafka. (Philippe Sollers). Mai are “Moarte pe credit“, stoc epuizat… “De la un castel la altul“, aşteaptă pe raft… Cândva… neapărat. Acum altceva.

Acum îs cu Henry Miller. “Sexus” a fost o bombă erotică care a bulversat lumea literară. Din perspectiva respectivei, ai zice că autorul s-a călugărit când a scris “Plexus” – e mult mai cuminte, practic un virgin.  Ce-o fi să urmeze în “Nexus” nu ştiu, dar mi-a venit în gând următoarea idee năstruşnică. “Răstignirea trandafirie”, formată din cele trei romane scrise în 1949, 1953 şi, respectiv, în 1960 este letopiseţul devenirii unui scriitor.

Senzualismul din primul roman nu reflectă altceva decât dorinţa arzătoare de a scrie (de a juisa prin scriitură), fără ca aceasta să se materializeze într-un fel concret. Discursuri beţive, vise şi aiureli – acesta e ţesutul din care se plămădeşte “Sexus”. Într-al doilea roman din trilogie avem de-a face cu tentativa de a scrie, de a deveni realmente scriitor. Încercările de înghesui tot universul într-o coală de hârtie sunt caracteristice pentru unul care şi-a întâlnit vocaţia însă nu ştie (deocamdată!) ce să facă cu ea. Toţi prietenii, amintirile din copilărie sunt trecute în catastif, fără o ţintă anume. Unica justificare pentru a fi băgate în roman e însuşi faptul că ele există. “Plexus” este despre totul şi nimic. În fond, avem de-a face cu ego-ul gonflabil al lui Henry Miller, umflat până în punctul de a se sparge. Mă dau cu bănuitul, desigur, dar, de dragul simetriei, lansez ipoteza că în “Nexus” ne vom întâlni cu scriitorul format care ajunge să realizeze că scriitura nu e decât un mijloc, un instrument, o cale de cunoaştere a sinelui. Ce faci cu dalta respectivă – iată întrebarea!

Încă un gând primăvăratic: ce-ar fi fost beatnicii fără precursorii lor europeni? Mă refer la Villon, Beaudelaire, Rimbaud şi alţi răzvrătiţi. Îţi imaginezi câţi ani şi kilometri a avut de parcurs spiritul pentru ca să se întrupeze pe un continent viran (mă rog, viran după jertfirea populaţiei băştinaşe) ca să facă o astfel de literatură să vibreze. Dacă aşa stau lucrurile, număraţi-l, vă rog, pe Cristofor Columb şi pe Eric cel Roşcat printre întemeietorii literaturii nord-americane. Au fost şi ei nişte deschizători de pagini albe, la urma urmei!

Şi dacă aşa stau lucrurile, de ce nu ne-am imagina o nouă literatură care ar urma să se nască în Antarctida peste vreo juma de secol? Imediat după sfârşitul încălzirii globale, dar până la transformarea pinguinilor în păsări zburătoare! Oare se vor regăsi antarcticii în scrierile lui Henry Miller?

De ce-i caut nod în papură? Stai aşa. Romanul are prea multe puşti care nu împuşcă. Cică a zis o dată Anton Pavlovici Cehov că dacă în primul act dintr-o piesă ni se arată o puşcă, aceasta va împuşca până la căderea cortinei. Nu e o regulă a iubirii, dar e o regulă a literaturii. În “1Q84″ Haruki Murakami calcă în picioare această regulă, deşi ne atrage atenţia asupra faptului că o face în mod intenţionat. Carevasăzică, faptul că puşca nu împuşcă face parte din spectacol. Prin contrast, senzaţia pe care am avut-o citind romanul lui Elif Şafak e că puştile ei au fost lăsate de izbelişte. Mă refer la personaje care au fost introduse în scenă fără să li se atribuie un rol. (Care-i treaba cu leprosul, ce ne facem cu moartea Kimiyei, e şi ea parte din jertfa lui Shams? ş.a.m.d.). Asta nu-i serios. Serios!

Încă ceva. Fiecare personaj reia firul poveştii din gura personajului anterior. Fapt care mă obligă pe mine, cititorul, să asist pentru a doua oară la aceiaşi scenă. Ceea ce n-ar fi fost un mare păcat dacă perspectiva oferită de noul personaj s-ar diferenţia prin noi amănunte sau printr-un mod de exprimare totalmente diferit. Dar, din păcate, personajele vorbesc cu aceiaşi voce, despre aceleaşi evenimente. Impresia generală pe care o lasă această figură de stil mă duce cu gândul la telenovele: pe scurt despre ce s-a întâmplat în epizodul anterior. Respectiv, romanul nu a ieşit în 3D.

Şi acum de bine. Personajul Shams Tabrizi. Un derviş rotitor, aflat în căutarea unui apostol. Căruia să-i transmită Noul Testament al Iubirii compus din 40 de legi. După care să se aducă pe sine în jertfă pentru ca tovarăşul apostolic, Rumi, să ducă flacăra mai departe. Dacă stai să te gândeşti un pic îţi, dai seama imediat că avem de-a face cu avatarul sufit al lui Isus Hristos. Sau, mai aproape pentru neamul mioritic, o versiune actualizată a Baciului din Balada Mioriţei. Apropo, de baci. Îmi dă târcoale un gând precum că Balada Mioriţei nu este decât epilogul trist al unei poveşti. Ce s-a întâmplat înainte de complotul vrânceanului şi a ardeleanului – iată întrebarea! Mai ştii, poate ne-am fi pricopsit cu un set de 40 de legi autohtone?! În tot cazul, despre Shams şi Rumi am chef să aflu mai multe.

Asta-i patru la mână.

În comparaţie cu acest horror, restul infamiilor par cu adevărat mărunte. Un centaur în carne şi oase îşi negociează partea-i din venituri cu o trupă de ţigani. Nemuritorul se tocmeşte la 15%, chit că e mai antic decât poporul venit din India şi ştie să cânte la liră. Un pensionar îşi dă duhul la ghişeul unde prinse coadă ca să-şi primească pensia. Doamne, da’ aşa bun în viaţa mea n-am avut un ascultător atât de bun, îl laudă femeia din faţă. Un câine îl trage de papuc. Nimeni nu-şi dă seama că bătrânul e mort. Într-un final, funcţionarul public de la ghişeu îl anunţă că problema lui s-a rezolvat. Chiar… s-a rezolvat definitiv. O visătoare bătrână este lecuită de insomnie de un hoţ de bijuterii. Se mărită cu el în loc să-l denunţe, spre marea dezamăgire a poliţistului. Şi aşa mai departe… Chestii de suflet.

Sărmanii oameni, stai şi te gândeşti, chiar dacă în micimea lor sunt netrebnici şi infami. Potopul vine peste ei, deghizat în masca progresului. Autorităţile construiesc un dig şi soarta satului de 27 de case e pecetluită. Noua Atlantidă se duce pe apa sâmbetei luând cu ea trecutul. Spălând scoarţa terestră de singurătatea colectivă a unui sat uitat de vremuri în numele unui eurostandard plat şi dezumanizant. Noroc de unul ca Panos Karnezis care a ştiut să-i spună păsul înainte ca satul anonim să fie înghiţit de apele Istoriei.

Pe bună dreptate, Karnezis este comparat cu Márquez. Elementele de realism magic sunt altoite cu iscusinţă pe terenul obosit al Elladei. Dar nu despre asta e vobra. În singurătatea sa colectivă, satul anonim din provincia grecească este frate cu Macondo. Tangibil, deşi efemer. Efemer, deşi tangibil…

P.S.

Abdelkader Benali, marocanul de 21 de ani, naturalizat în Olanda, se hotărăște să depene povestea „Nunții la malul mării” cu mult haz. Și cu mult tâlc. Și cu multă sare și piper cum e și natural pentru zona mediteraneană. Abdelkader Benali, imigrantul menit să devină de-al casei printre străinii olandezi și străin pentru marocanii săi natali, privește lucrurile ca pe un teatru de păpuși. E nașpa dacă te simți o marionetă manipulată de degetele unui demiurg rămolit și neîndemnatic, dar e destul de amuzant dacă privești acțiunea dintr-o parte. Dintr-o parte, încerci să deslușești rostul manipulărilor. Și e nostim. Chiar și dacă e absurd.

Dintr-o parte, vezi un popor pus în mișcare. „Go West!” este prima și ultima rugăciune a marocanilor. „Ia zi, și totuși pleci în Germania?”, vorba taximetristului guraliv care s-a aflat suficient timp pe roate ca să înțeleagă că schimbarea de loc, nu este o schimbare de subiect și că ai săi concetățeni ajung să fie la fel cum au fost chiar dacă-și mută traiul în Germania. Însă pe fundalul acestei migrații ceva se destramă, satul nu mai este sat și orașul nu mai e ceea ce fost, și peste tot mișună vânzători de hârtie igienică și detergent OMO. Tradițiile devin ridicole, însă societatea marocană modernă întârzie să se nască, prinsă fiind în chinurile facerii.

Cursul „Cum se face”, Partea I, Lecția 1, Rețete pentru două persoane. Se ia un sat așezat pe malul mării cu apă sărată și bună, apoi se toarnă o jumătate de ceașcă de bărbat și o jumătate de ceașcă de femeie. Se adaogă un strat din uleiul sfintei cununii, lăsându-l să se încălzească încet în prima zi, până când va fi destul de încins în cea de-a doua și cea de-a treia zi ca să poată fi adăugați și musafirii (după ce au fost curățați în prealabil de frunzele verzi) plus gurile lor, tobele și nevestele (iu, iu, iu – ține-o așa și tot așa, cumătră). Se amestecă totul, de preferință cu o lingură de lemn care-a mai fost folosită și pentru alte nunți, ceea ce va adunce cu sine lucruri vagi, cum sunt norocul sau bunăstarea, sau, cel puțin, așa se zice, deși n-o să găsești asta în nicio carte de bucate, te asigur.

Între timp, puneți într-o tigaie puțin adâncă câteva rondele de bărboși și căliți-le la foc mic până ce se rumenesc bine. Lasați-le să sfârâie în tigaie o vreme fără să le pierdeți din vedere, apoi adăugați o mână de bancnote ca să se mai lege sosul. Uitați-vă din când în când la ingridientele principale, bărbatul și femeia, pentru că după câteva ore vor trebui scoși, clătiți cu apă de izvor, înfășurați în prosoape albe, uscați bine și apoi puși la copt (inutil să mai precizez că separat). Într-un cuptor la o temperatură de minimum 150 de grade și maximum 200 de grade, până ce bărbatul se rumenește bine, iar femeia pe jumătate. După ce s-au rumenit amândoi, luați o furculiță și înțepații ca să vedeți dacă s-au copt. (Nu vă îngrijorați dacă bărbatul încă e nefăcut. Bărbații par să rămână întotdeauna necopți.) Puneți carnea, rondelele călite și supa din apă de mare la loc răcoros și așteptați cam un an, doi, câteva zeci, depinde. Observați îndeaproape, nu atingeți, lasați lucrurile să-și urmeze cursul firesc.

Este de la sine înțeles că la această rețetă puteți adăuga porumb, orez, coriandru, ardei, roșii de seră, castraveciori murați și concediu de maternitate (de preferință cu multă frișcă). Bon appétit!

Rețeta e teorie; alta e practica. În practică se infiltează un ingredient nou, nemaivăzut, nemaiauzit, care dă mâncării un gust totalmente diferit. Ce fel de gust și cu ce se mănâncă, te las să descoperi singur căci, de nu, îți stric pofta de mâncare. Și nu asta mi-i intenția!

Intenția mea este să te provoc să-l citești pe Abdelkader Benali, care la 21 de ani s-a dovedit a fi un bun bucătar de cuvinte. S-ar zice că-i un Marquez marocan, deși marquez nu e altceva decât brand, iar Abdelkader Benali, de la debutul său în 1996 cu această „Nuntă la malul mării”, a mai scris încă 17 cărți. Zic și eu: poftă mare!

P.S. Tinariwen nu-s deloc marocani, dar sunt suficient de berberi.