Cei doi Bandini privesc buimac. Care din noi? Unul e bătrân, celălalt – tânăr. Fiecare cu păcatul său. Unul mare, altul mic. Amândoi, printre paginile scrise de John Fante, rătăciți și cu sângele fiert de necaz. Cel tânăr zăbovește lângă curtea giuliettei sale. Poate-poate? A furat inelul de logodnă de la maică-sa și l-a făcut cadou de Crăciun. Știe că-i păcat. Îi îndeamnă pe băieți să joace baseball. Abia dacă o va zări. Fie şi pentru o clipă. E numai zăpadă împrejur – care baseball? Da, da, știu. O să vină și primăvara, Bandini!

Da, da. E frig. E trecut de unșpe. Literele se adună în cuvinte. Ca niște fulgi, zău! Cuvintele se adună în propoziții. Se lasă un stat de zăpadă. Și-i trecut din miezul nopții. Paginile trec din mâna dreaptă în mâna stângă. Deja știu că n-am să mă mai pot opri. Sunt prins în iarnă. Douăzeci de pagini, cincizezi, suta… Și-i trecut de unu. O lectură vârtoasă, adâncă. Cam așa scriau clasicii ruși, necruțătorii. Între început și sfârșit – totul. În jur de ora două noaptea aflu: o să vină și primăvara.

Roux zice că ciorile vorbesc despre timp. Dacă croncăie înseamnă că-i de frig. Despre primăvară ciorile tac. Deocamdată…

Bahar. Înseamnă „primăvară” în turcă. Și e numele eroinei din „Anotimpurile” (2006) lui Nuri Bilge Ceylan. Anotimpurile sunt niște cărți poștale răvășitoare. Câte una pentru fiecare anotimp. Anotimpul despărțirii. Anotimul căutării. Anotimpul disperării. Numai Bahar nu are anotimp. Fiindcă ea înseși e Primăvara. Bahar îl privește pe Isa în timp ce Isa privește în altă parte. El fotografiază ruinile. El nu vrea ce-i alături, vrea ce-i departe. Ea îi acoperă ochii – decât să nu o vadă pe ea, mai bine să nu vadă nimic? Bahar visează: Isa îi spune că o iubește, apoi îi acoperă gura cu nisip. Cu nisip în gură nu ai dreptul la replică. Doar te scuturi și mergi mai departe. Bahar pleacă departe. Isa vine din urma ei. De ce? Isa minte. De ce? Ea nu o să uite. El nu o să se schimbe. Pare să fie un final trist, dar noi deja știm: o să vină și primăvara.

Mai vreau filme turcești. Găsesc unul despre care știu că e bun: „La marginea raiului” (2007) în regia lui Fatih Akin - următorul pe lista turcilor premiați la Cannes. De fapt, dunumirea originală a peliculei este „Auf der anderen Seite”. De cealaltă parte. Despre relaţia tată/fiu, mamă/fiică, fiică/fiică, nemţi/turci, individ/stat şi pur şi simplu relaţia dintre om şi celălalt. Celălalt e de cealaltă parte…

Uneori e prea târziu. Uneori treci pe alături fără să observi. Complicată treabă. Încerci să întinzi o mână de ajutor dar nu poţi. Nicicacum. Din diverse motive. Că dai de un zid, că mâna nu se ridică, că eşti plesnit peste mână. Te resemnezi, căci nebănuite sunt căile Domnului. Şi atunci ajuţi pe un altul. Întâmplător (oare aşa să fie?) ajutorul tău ajunge la adresat. Căci, bineînţeles, o să vină ea, primăvara.

Inşallah.

Scenariul „Bibliotecarului” pare să fie tras după Age of Empires II. Strategii militare cu niște cărți-talismane pe post de trofee. Pentru setul complet din 7 cărți trebuie să te bați, iar bătăile sunt crâncene și pline de amănunte grețoase. Vorba e despre niște cărți scrise de cutare-cutărescu Gromov, autor din perioada stalinistă. Cărțile cu pricina ar fi mai mult maculatură decât literatură, dacă n-ar fi calităţile lor magice: una insuflă Putere, alta trezește Amintiri, a treia… ei și-așa mai departe. “Cititorii” formează clanuri numite biblioteci, iar șeful unui clan este, bineînţeles, Bibliotecarul. În această fază, Elizarov ticluiește o parabolă a propagandei care, natural, e înzestrată cu puteri magice, spălând cu meticulozitate creierii a câteva sute de milioane de cetățeni sovietici. Literatura pe post de bombă atomică?

Și eu care călătoream cu gândul în copilăria mea, când frecventam săptămânal biblioteca fiind amorezat al naibii de o bibliotecară tânără, roșcato-bucălată, ochi imenşi, gene lungi ca la carte. Am pierdut-o la vârstă fragedă. Am regăsit-o mai târziu, ea se pasionase de dansuri și asta cumva m-a dezamăgit. Pur și simplu crescusem. Eh…

Dar să revenim la Elizarov. Cetele de bibliotecari înarmaţi ajung să împartă toate cărțile aflate din circulație. Apar legi, apare piramida puterii, apare statul. Normal, apare și cabinetul din umbră, care caută să rupă statul în patru. Și nici aici Elizarov nu e foarte original. Despre așa-numitele Sistemă și Fabrică am mai citit la Haruki Murakami în „Țara aspră a minunilor…”. Las de la mine. Primesc recompensa în forma acestui pasaj evocator:

Книга словно открыла артезианский колодец, из которого устремился безудержный поток позабытых слов, шумов, красок, голосов, отмерших бытовых мелочей, надписей, этикеток, наклеек… В эфире — пионерская зорька, орешек знаний тверд, но все же мы не привыкли отступать, в аэропорту его встречали товарищи Черненко, Зайков, Слюньков, Воротников, Владислав Третьяк, Олег Блохин, Ирина Роднина пишется с большой буквы, Артек, Тархун, Байкал, фруктово-ягодное мороженое по 7 копеек, пломбир в шоколаде и на палочке — 28, кружка кваса 6 копеек, молоко в треугольных пакетах, кефир в стеклянной бутылке с зеленой крышечкой, жевачка бывает апельсиновой и мятной, чехословацкие ластики тоже можно есть, в киоске Союзпечати продаются переводные картинки, тонкие как масляная пленка, лучшая брызгалка делается из бутылки от синьки, дымовушка из скорлупы шарика пинг-понга, самострел с деревянной бельевой прищепкой, ключи от квартиры носят на шнурке, варежки на резинках, плетеная ручка, чертик из капельницы, настольный футбол, отряд, наш девиз: ни шагу назад, ни шагу на месте, только вперед и только все вместе, помните через века, через года, о тех, кто уже не придет никогда, пионеры-герои Володя Дубинин, Марат Казей, Леня Голиков, Валя Котик, Зина Портнова, Олег Попов, Лелек и Болек, Кубик Рубика, переливные календарики, планетарий, фильмы по диапроектору, журналы «Веселые картинки», «Мурзилка», «Юный Техник» с фокусами на обложке, велосипеды «Орленок», «Салют» и «Десна», в будни «Приключения Электроника» и «Гостья из будущего», по пятницам «В гостях у сказки», в субботу «Абвгдейка», в воскресенье «Будильник», неделя — это разворот дневника…

Ooo!.. Dar toate lucrurile astea rezonează intens cu propriile mele amintiri. Fiecare propoziție din acest fragment m-a cufundat adânc de tot în amintirile copilăriei. Și totul e adevărat: și Irina Rodnina, și Tarhun, și „Budilnik”. Pentru acest fragment i-aș da o steluță în plus lui Mihail Elizarov.

Dar nu, i-o retrag, totuși. Căci bibliotecarul-erou se mântuiește (ne mântuiește) prin lecturarea continuă a celor 7 cărți. Atât timp cât el le citește, Patria e în afara pericolului. Exact ca Desmond din serialul „Naufragiații” a cărui misiune era să formeze o combinație de cifre la fiecare 18 minute. Însă, spre deosebire de naufragiați, personajele lui Elizarov sunt slab conturate. Fără caracter. Așa și nu m-am lămurit cu miriadele de patronimice – Antonovici, Stepanovici, Andreevici ș.a.m.d. Prea șterse. Prea palide.

Păcat. Ar fi ieșit un serial televizat prima-ntâi. Chiar așa, oare de ce-s atât de șterse personajele? Poate din cauza că eroul-intelectual nu e pe măsura epocii? Poate că Rusia post-sovietică se ia cu realismul social sau nu se ia deloc?

Nu știu dacă pun punct pe Elizarov. Nu trage omul pentru „Russian Booker”. Stilul acesta nervos şi recalcitrant (îmi aduce aminte de Sorokin) nu e de mine. Bine că există Prilepin. Da, e mai bine cu el. Deşi cărţile astea oricum trebuie citite. Fiindcă Sorokin, Pelevin, Elizarov, Prilepin sunt scriitori care gândesc pentru generaţia noastră. Iar alta nu avem.

Ambivalența actului de justiție la începutul secoului XX îl indignează la culme pe Arthur:

Ar trebui să monteze indicatoare noi la Ministerul de Interne, zice creatorul lui Sherlock Holmes. În loc de Intrare și Ieșire să scrie Pe De O Parte și Pe De Altă Parte. <…> Acest Minister de Interne, acest guvern, această țară, Anglia asta a noastră a descoperit o nouă noțiune juridică. Pe vremuri erai ori vinovat, ori nevinovat. Dacă nu erai inocent, erai vinovat, iar dacă nu erai vinovat, erai inocent. Un sistem destul de simplu, pus în practică de câteva secole, priceput de judecători, jurii și populație. Începând cu ziua de azi, legislația ne propune un concept nou: vinovat și nevinovat.

Curtea de apel a fost instituția creată dinadins pentru trierea sentințelor eronate. Ea se impune în vârful piramidei judiciare spre a crea dreptate peste dreptate. Și totuși, chiar dacă în Anglia a ieșit bine, țărilor care au tras la indigo democrația și statul de drept le-a scăpat anume acest aspect hotărâtor. Piramida dreptății din Republica Moldova este întoarsă cu conul în jos:

Gradul de satisfacţie a beneficiarilor serviciilor instanţelor judecătoreşti privind modul de desfăşurare a şedinţelor de judecată relevă următoarea apreciere a justiţiabililor: dintr-un punctaj maxim de 5 puncte, judecătoriile au obţinut 3,91 puncte, curţile de apel – 3,76 şi Curtea Supremă de Justiţie – 3,62. În mod normal, miza de eficientizare se pune pe instanţele superioare care servesc drept exemplu pentru instanţele inferioare, ceea ce nu este cazul în actuala situaţie în Republica Moldova (proiectul Strategiei „Moldova 2020”).

Cu cât mai sus, cu atât mai puțină dreptate? Nu-i amuzant.

Observ cu și mai multă îngrijorare faptul că sintagma „vinovat și nevinovat” caracterizează foarte bine justiția dintr-un sistem totalitar. În totalitarsim numai puterea e inocentă. Inocentă anume din cauza că supremația ei nu poate fi sfidată. În rest, toți oamenii sunt vinovați de ceva, ergo, chiar dacă nu li se aplică pedeapsa meritată, oricum nu sunt decât niște criminali cu toții! Vina în sine este irelevantă – atunci când vinovați sunt toți, aplicarea pedepsei este justificată prin micimea erorii standarde. În consecință, facerea dreptății se mută din instanțele judecătorești în birourile Puterii. O petiție adresată Partidului face mai mult decât o adresare în instanță.

Din păcate, destrămarea URSS și căderea comunismului nu a consemnat dispariția acestui handicap. El a rămas să dăinuie sub forma unui atavism ușor modificat. De acord, nu mai există PCUS, dar poporul nu se poate abține să nu transmită petiții ministrului, prim-ministrului, președintelui țării, fie el și interimar… Așa-numitul popor nu pricepe că Guvernul face politici, Parlamentul face legi, iar Justiția face dreptate. Răspunsul trebuie să fie simplu: ai nevoie de dreptate? Adresează-te în instanță.

Însă poporul e pragmatic. Dacă o petiție rezolvă o situație pe care piramida justiției întoarsă cu vârful în jos nu o poate rezolva, puhoiul de petiții o să continuie până nu o să plesnească țeava executivului. Din păcate.

Datele problemei.

…Formularea problemei: Pedeapsa unui om nevinovat.

Ruşii au o vorbă: встречают по одежде, провожают по уму. În realitate, провожают по одежде, este într-o măsură mult mai mare un modus operandi al societăţii, decât despicatul firului în patru по уму. Din păcate, faptul că aparenţele înşală, ţine de discernământul individual al fiecăruia, însă atunci când este vorba de judecata colectivă, aparenţele sunt suficiente. Bârfa – motoraşul societăţii – este cleiul relaţiilor sociale; aparenţele – bază suficientă a luării de atitudine. În această instanţă superioară adevărul este irelevant, relevantă este poziţionarea faţă de “adevărul convenţional”. Poziţionarea faţă de un imigrant de culoare e floare la ureche. Un intrus, domnilor, ce să facem vorba lungă?

Numai că lui George acest status quo nu-i ţine de cald. Miza lui este justiţia. Se ştie nevinovat, este bine potcovit într-ale jurisprudenţei şi aşteaptă răbdător ca fructul acesteia – dreptatea – să dea rod. Însă, vrei nu vrei, bea George agheazmă…

În sala de judecată se produce o luptă de gladiatori. Detalii, cum ar fi deprinderea juraţilor cu vocea lui George, sunt mai importante pentru pleadoria sa decât stabilirea veridicităţii evenimentelor. Avocatul apărării, de potrivă cu avocatul acuzaţiei, se joacă iscusit cu perecepţia juraţilor, cea a judelui şi cea a presei libere despre vinovăţia sau nevinovăţia lui George. Bătălia creierelor nu se câştigă de cel care deţine adevărul, ci de cel căruia îi reuşeşte mai bine să manipuleze opinia publică. În cele din urmă sentinţa pronunţată e în funcţie de cum îţi pică norocul.

Numărul lui George e D462-7. Al 462 deţinut din puşcăriile Angliei din 1901 încoace. Cratimă “7″ fiidcă a “câştigat” şapte ani de puşcărie. Un loc unde vinovăţia sau inocenţa sa este un fapt lipsit de relevanţă. La prima încarcerare, deţinutul e cu stea. La cea de-a doua primeşte încă o stea şi devine “intermediar”. Trei steluţe sunt pentru “obişnuiţii” casei, altminteri zişi “profesioniştii”. La închisoare nu există legi. Există doar reguli.

Rezolvarea problemei? Discernământul. O facultate pe care fiecare trebuie să şi-o cultive individual. Nu e uşor. (De ce stă olteanul cu capul pe brazdă?..) Dar altă soluţie nu văd. Poate o vede Arthur. Conan Doyle, carevasăzică. În fond, nu-s decât la mijlocul cărţii. Cu atât mai bine.

•••

Revenim la oile noastre. După mine, un sistem judiciar unde se produce lupta intelectuală pentru percepţia despre vinovăţie este un rău mic în comparaţie cu licitaţia bănească pentru cumpărarea dreptăţii. Strategia de reformă a sistemului judiciar, cu referinţă la declaraţia Parlamentului, zice aşa:

…”o asemenea involuţie a justiţiei moldoveneşti” a fost posibilă, inclusiv, din cauza: “neglijării sau aplicării selective de către Consiliul Superior al Magistraturii a legislaţiei care reglementează răspunderea judecătorilor, indulgenţei acestuia; lipsei de reacţie din partea Consiliului Superior al Magistraturii şi a organelor procuraturii la acţiunile, pe alocuri criminale, ale judecătorilor; lipsei de reacţie şi de rezistenţă din partea corpului judecătoresc la acţiunile de intimidare şi de presiune politică din partea exponenţilor guvernării; lipsei de transparenţă în actul de justiţie şi în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, în special în ceea ce priveşte selectarea, numirea, promovarea, sancţionarea judecătorilor;…

Neglijarea şi aplicarea selectivă a legislaţiei? Acţiuni criminale? Oho! Cu aşa o caracteristică, valoarea sistemului judiciar nici măcar nu tinde spre zero, ci e mult sub zero. O scuturătură zdravănă a sistemului judiciar este sine qua non, însă, în opinia mea Strategia vizată nu presupune o asemenea scuturătură. Poate din cauza că e scrisă de oamenii legii? Aşa sau altfel, am fost captivat de sistemul juraţilor care nu se practică în Republica Moldova. Chiar dacă capacitatea juraţilor de a adopta o decizie calificată asupra unui caz este chestionabilă, această practică s-a dovedit a fi eficientă întru reducerea factorilor de corupţie din sistemul judiciar. Or, dacă la noi problema care se pune nu este atât profesionalismul, cât corupţia, poate că este exact acea scuturătură de care avem nevoie? Stimaţi jurişti, voi ce credeţi?

P.S. Arthur Conan Doyle e sămânţă irlandezo-scoţiană. Julian Barnes este englez get-beget. Unul cu Booker. Iar Elefant.ro a organizat un concurs de recenzii la cărţi de literatură engleză. Elementar, m-am înscris. Eu.

Cheia se întoarce în broasca ușii de la moară. Broasca țăcăne între degetele lui Windisch. Windisch numără. Windisch își aude tâmplele zvâcnind și își spune: „Capul meu este un ceas”. Bagă cheia în buzunar. Câinele latră.

Așa stă scris în romanul Hertei Müller „Omul este un mare fazan pe lume”. O fi. Dar de ce?

Extrag acest pasaj la întâmplare. Aici și mai departe toată acțiunea are loc la timpul prezent. Cu excepția viselor și a amintirilor. Senzația numărul unu provocată de acest prezent omniprezent este tulburătoare. De parcă timpul ar sta pe loc. Trecutul s-a consumat. Viitorul depinde de cum te tocmești cu poștărița, preotul și milițianul ca să-ți faci rost de acte. Fără acte în regulă viitor nu există. Windisch și familia sa sunt prizonierii unui prezent găunos în care câinele latră, cucuveaua zboară, iar muierile își trag fustele pănă la brâu ca să facă rost de acte.

Senzația numărul doi e deprimantă. Înșiruirea acțiunilor prezente îmi este cunoscută. Când citești o piesă de teatru se întâmplă ca printre replici să dai de o serie de pasaje care nu fac altceva decât să lămurească regizorul (sau cititorul) cum stau lucrurile pe scenă. Aceste pasaje nu fac parte din acțiune. Ele sunt niște comentarii la acțiunea care se conține în schimbul de replici. Romanul Hertei Müller e o lungă notă de subsol. Istoria șvabilor în România e o tristă notă de subsol. Un popor în așteptarea propriei identități, deh…

Cortina cade.

În spatele Cortinei de Fier rămâne cealaltă țară. Să nu i se rostească numele. Irene este protagonista romanului „Călătorie într-un picior”. Emigrantă. Intră în mașina de tocat cetățeni germani. Funcționarii sunt circumspecți. Toate biografiile sunt greșite. Funcționarii deschid condiționat brațele pentru a-i primi pe noii lor compatrioți. Se așteaptă ca aceștea să fie fericiți și îndadorați. Dar lor nu le reușește acest lucru. Toate legăturile cu trecutul au rămas în cealaltă țară. Dincoace este Franz, Stefan și Thomas. Irene îl vrea pe Franz. Stefan o vrea pe Irene. Irene se culcă cu Thomas care-i homosexual.

- Există oameni dinspre care te ajunge în același timp și răul, și binele, spusese Thomas. Sunt îngeri tulburi, la care binele este atât de necruțător, iar răul, atât de neajutorat, încât n-ai cum să le faci față. Trebuie să schimbi strada atunci când vezi un înger tulbure. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, încât nu ajung să cunoască astfel de creaturi. Eu nu am deloc. Sau foarte puțin. Dar nici nenorocul meu nu-mi e la îndemână. Zilnic, împotriva voinței mele, trebuie să mă străduiesc pentru nenorocul meu.

- Când nu vei mai face nimic pentru el, spusese Irene, atunci vei avea noroc.

Herta Müller scrie cu ochii mijiți. De parcă în spatele cuvintelor s-ar ascunde o beznă de sensuri care îți scapă dacă stai să te holbezi la ele. Se agață de lucruri. Lucrurile au mai mult suflet decât oamenii. Picioarele duc trupurile. Umbrele se urcă pe perete. Ochii se ascund în spatele pleoapelor. Herta Müller se agață de verbe. Verbele au mai mult adevăr decât substantivele. Toate substantivele sunt niște etichete false. Iar verbele nu mint. Mai ales dacă-s la prezent.

Îmi place de șvăboaică. E un înger tulbure. E îmbucurător că cei cu Premiul Nobel n-au schimbat strada atunci când au întâlnit-o.