Târgul – un hotel cu pretenții europene dar cu doseală sovietică, s-a arătat intransigent față de propunerea mea de colaborare. Hotelul deja-i plătit cu cardul și cu asta basta. Nu au nici un chef să numere hârtiile mele. Și io ce mă fac cu somii? Îi duc la schimb valutar? Nu e voie. Numai dacă ai dovadă că i-ai schimbat anterior în Uzbekistan. Și eu evident că nu am.

Tu lui mama lui de regulament valutar! Pomenesc de bine Banca Națională a Uzbekistanului. Doar în gând, bineînțeles. Îmi aduce aminte de epoca tranziției la noi. Trilema macroeconomică zice așa: nu poți avea politică monetară independentă, curs de schimb controlat și cont curent deschis pentru comerțul extern în același timp. E demonstrat matematic și empiric. La una din cele trei tre să renunți neapărat. Noi am renunțat la controlul valutar și avem inflație moderată și comerț extern liberalizat.

Uzbecii s-au încâlcit definitiv în trilema gordiană și au hotărât să le aibă pe toate și… nimic. Ei pretind că nu au inflație, dar… au cozi la motorină. Ei zic că somul e stabil, dar… pe piața neagră cursul valutar e cu 70% mai înalt decât cel oficial. Ei zic că au comerț liber, dar… pun bețe în roate tadjicilor. (Cu tadjicii pe vremurile demult apuse existase o sinergie perfectă – Dușanbe dădea energie hidroelectrică pe timp de vară când curgea puhoiul din munți și sugea energie termică pe vreme de iarnă. Însă sinergia a picat în fața geopoliticii.)

Dar parcă banii sunt o problemă? Salariul mediu al uzbecilor e $70. Al nostru e $200. Soluția economică este evidentă: shopping!!! Zis și… umblat pe străzi în căutarea unor magazine decente. Ca să fie clar: Tașkentul actual seamănă cu Chișinăul nostru cu vreo 10 ani în urmă. Predomină buticurile cu Abibas. Îmi cad tronc inimii o pereche de cizme Made in Turkey, fără firmă, dar foarte calitative și niște mănuși de piele. Normal că deasupra somilor mai adaug niște euro. Dar problema e rezolvată – somii s-au întors în circuitul economic autohton și n-au ce să-mi mai roadă buzunarele.

Fin del camino

…Sărmanele cizme vechi care au cunoscut praful Samarkandului și pe cel de Buhara. M-am despărțit solemn de ele pe „piața roșie” din Tașkent. Aleikum masalam!

În secolul XVII, clădirea respectivă era un Caravan-serai. Negustorii istoviți de cenușiul stepei uzbece mânau peste noapte la han. Făceau naveta Beijing-Constantinopol. Priveau această lună. Din ea l-au plămădit pe Aladdin și pe Sindbad. Din a ieșit Ali Baba și cei patruzeci de hoți.

Una din odăi e ceaihana. Pe mijlocul ei stă o sobiță acoperită cu ogheale. Pa laturi sunt patru perne. Te așezi turcește și bagi picioarele sub ogheal. De la sobă vine cald. În față ai un televizor plasma color. Pe etajeră stau niște cărți rusești din epoca sovietică. Însori ceaiul și-l sorbi fierbinte. Simți cum soba din pântec o întrece pe cea de pe podea? Iai un miez de nucă. Târâș-gropiș, odaia se transformă într-un cort.

Covor tradițional uzbek: Suzani

În Uzbekistan se simte foarte bine acest dute-vino. În ceștile de ceai e China. În covoare e Sciția și Persia. În condimente e Arabia și India. Pe tăvile de metal e Caucazul. În uniformele miliției e Sovetskiy Soyuz.

Te uiți la fețele astea mălăiețe și vezi cum sciții se încrucișau cu grecii, iar sângele mongol se amesteca cu cel persan. Iar ei n-au habar. Le pasă de Tamerlan și de prețul la motorină. Ei mișună sub soarele sclipitor ziua și visează sub luna cea rece noaptea. Visele lor sunt seci ca fructele uscate, dar păstrează dulceața amintirilor. Iai o stafidă. Iai un gât de coniac. Simți? Auzi?

Dar ce stăm noi așa de parcă avem nouă vieți de trăit? Hai, la drum!

Îi zic de Moldova, de prețuri, de economia de piață. Lumea trăiește mai bogat, deși tot de prin Itălii se trage avutul. Despre mine tac chitic. Spațiu privat, după cum a fost anunțat.

- Și tu cum așa călătorești singur?

Era și timpul. Așa și pe dincolo îi zic. Dezleg spațiul privat. El înțelege totul. Orientalii în general înțeleg totul. Mai puțin de cinema și de teatru. Normal că din moment ce sufletul îi deschis urmează invitația la nuntă.

- O să bem ceai… o să stăm la sfat – tu și cu mine… vedem și orașul… eu sunt tare bun de ghid, zice omul.

Ei na. E simpatic bătrânelul, n-ai ce spune, dar chiar așa, nitam-nisam și la nuntă? Am eu planurile mele. Evident, el insistă. Zice că-s prizonierul lui acuma. Hehe… prizonier! Refuz politicos ca să nu-l supăr. El mă tentează cu cazarea pe gratis, excursii etc. Am hotelul plătit, zic. Of… Cum să-i explici omului că e OK așa. Program individual, vezi mai multe, mănânci când vrei, traversezi orașul în viteza preferată, schimbi planurile după cum poftești. Sper că nu s-a ofensat prea tare.

Buhara

La Buhara e mirific. Lampa lui Aladdin nu șagă! Mulți italieni, francezi și japonezi. Hotelașe cazone la tot pasul. Uzbeci mai rar – pe semne că-s poftiți la nuntă cu toții. Taversez orașul medieval cu spațiul privat în sân. Îmi depozitez uimirea și fascinația pe rafturile memoriei. Ca să le fac ulterior publice. Nu cumva supravalorăm privatul? În Asia oamenii trec imediat la subiect. Starea civilă, vârsta, meseria. Nu le pasă de nuanțe psihologice. Lucrurile sunt cât se poate de simple și transparente în Asia. Și ele chiar sunt.

Zic așa și mă cufund în lectură. Spațiul intim al cărții. Acolo unde nu se intră cu tot poporul. Unde e loc pentru nuanțe psihologice. Întâmplător e un roman oriental. Naghib Mahfuz – descifrează bătrânelul cu două perechi de ochelari pentru lectură. „Am fost în Egipt”, zice. Nilul – o apă imensă. Alexandria, Cairo, Aswan… Iar în stepa asta cenușie nimic nu e.

Da. Mai duios. Eu stau la masa vecină, mănânc șurpa și mantî și ascult cum cântă Ahtiyor. Și mă gândesc – oare democrația e făcută pentru toată lumea? Ia-l pe Tamerlan de pildă. S-a declarat bine-mersi descendentul lui Genghiz Han, a ținut în mâini sultanatul din Rum și pe cel din Delhi, a iubit-o pe Bibi Hanîm și a făcut din Samarkand capitala lumii. Mauzoleul lui Bibi Hanîm e un diamant de zece carate, chit că e la un kilometru depărtare de cel al lui Timur. (Mai inspirat, Șah Jahan și plasat mauzoleul multiubitei sale Mumtaz Mahal chiar vizavi de al său.)

Sau ia Șah-i-Zinda de pildă. O splendoare! Un oraș al morților demn de valea faraonilor. Cel mai tare m-au impresionat necropolele anonime. Beneficiază de flori și somi uzbeci. Chiar dacă nu li se știe numele, o fi fost ei oameni importanți pe vremuri, din moment ce s-au aciuat în Șah-i-Zinda!

Șah-i-Zinda

Mergem mai departe. Cu taxi până la Observatorul lui Ulugbek. Călătoria costă una mie somi. Adică 40 de cenți. Taximetristul a făcut armata cu doi moldoveni. Îl ține minte pe Lucinschi (evident, nu din armată). Îi zic că noi avem la activ cinci președinți. Cinci la unul pentru Republica Moldova. Îmi zice că în sultanatul vecin s-a înnoit președintele. A vrut să fie fiul răposatului dar n-a putut. În anul când a murit Turkmenbași, odrasla a intrat în cartea recordurilor prin cea mai mare pierdere la cazinou. Nu e de mirare că stanele sunt sărace în pofida gazului natural. În schimb la Monaco se trăiește bine! Deci e bună democrația?

Mirzo Ulugbek a fost sultan și astronom. A determinat cu precizie durata anului, a examinat petele de pe lună și a fost sursă de referință pentru astronomii europeni din epoca Renașterii. S-a bătut (cu câștig de cauză!) cu mongolii când aceștea dădură semne de neliniște. Am numărat șapte mirese care depuneau flori la monumentul lui. Soacrele lor zâmbeau luminos cu dinți din aur. Ăsta-i visul uzbec: un domnitor luminat și benevolent. Dar asta nu depinde de uzbeci. Depinde de Bibi Hanîm.

Inșallah să fie!

Nu din ăla din categoria mezeluri, altfel spus cârnaț, ci cel mai natural Salam Aleicum. În jurul meu se întinde Asia. E foarte mare. Și pentru moment, tre de remarcat că-i foarte întunecată. Da, da, căci scriu la lumina lumânării. Romantic, n-ai ce spune. Se pare că economia uzbecă a dat de belea. Zilnic au loc deconectări de electricitate. Într-o țară care exportă gaz natural. Natural.

Primul contact cu criza s-a întâmplat la aeroport. Birouri de schimb valutar – ioc. Bancomate – doar în hoteluri de lux. Rezolv problema cu taxistul. N-am făcut operațiuni de schimb valutar în mașină din epoca tranziției. De pe vremurile demult apuse când inflația galopa prin Republica Moldova, tânără și independentă. Am și uitat cum e. Socot răbdător somii. Răbdător e cuvântul potrivit căci cea mai mare bancnotă este de 1000 de somi. Întâmplător, e și cea mai mică. Șaizeci și opt, șaizeci și nouă, șaptezeci. Uzbecilor li s-au promis bancnote de 5000 de somi de revelion. Ei sunt fericiți. O sută cincizeci și doi, o sută cincizeci și trei. Că bine că nu m-am decis să schimb două sute de euro. Mi s-a explicat că băncile nu lucrează sâmbătă și duminica, iar birouri de schimb valutar nu există în natură. Două sute treizeci și opt. De mii. Gata.

În schimb biletul la tren e ca și cum ar fi gratis. Șapte euro pe banii noștri de la Tașkent la Samarkand. În compartiment este televizor. La televizor dau telenovele uzbece. Sunt fascinante. Ațipesc nestingherit și deschid ochii doar ca să văd vreun câpceac care se conturează pe fonul munților cenușii. Satele sunt albe. Vacile sunt negre. Uzbekistan seamănă leit cu decorul din Command & Conquer. Geometric, cenușiu și lipsit de statisticieni.

Dar oamenii sunt foarte serviabili. Se luminează la față când aud de Chișinău, iar cei care au avut fericirea să-l vadă îl trec la aceiași categorie cu Bucureștiul, Budapesta și Berlin. Occident, bre!

Arhitectura uzbecă medievală e o bijuterie. Hanii n-au făcut economie de lazurită. Domurile moscheelor și ale mausoleelor rivalizează cu bolta cerească. Arabescurile ceramicii sunt halucinante. Eu în general am o slăbiciune față de arhitectura musulmană. M-am molipsit în Andalusia și Istambul. Iar Registan, care-i un complex arhitectural format din trei medrese – Ulugh Beg, Sher-Dor și Tilya-Kori, e o supradoză de frumusețe.

Registan

La mauzoleul lui Tamerlan întâlnesc un filozof de cartier. Îl cheamă Muhamad și, chiar dacă-i tiz cu profetul, se declară ateu. L-a citit pe Aristotel, Plato și Karl Marx. Karl Marx le pune capac tuturor. Iar Tamerlan este pentru uzbeci la fel cum e Alexandru Macedon pentru greci. Și Petru I pentru ruși. Și Napoleon pentru francezi. A clădit un imperiu care se întindea de la Constantinopol până la Delhi. Și avea capitală la Samarcand. Bătrânelul e un simpatic. Îi zic să-l aibă Allah în pază, iar el zâmbește șiret. A prins glumița.

Mauzoleul lui Tamerlan

Ciudat. Lumină nu e, dar wifi – e. Stai că e și lumină!

Pace vouă.