•

Dumnezeu locuieşte pe strada Stavropoleos 4, Bucureşti 030083, România.

•

Încerc să ajung la Răşinari. Îl caut pe Cioran. Un paznic amabil, originar din satul unde s-a născut Cioran mă lămureşte cum să ajung într-acolo. Are o căţeluşă stufoasă pe nume Moni. E copia lui Rex, numai că e femelă. Rex ar fi fost fericit să o cunoască îndeaproape. Rex a fost câinele meu. Un ardelean zice să nu cobor în capul satului. Să merg până în centru căci de acolo casa lui Cioran e la câţiva paşi. E şi un oficiu turistic, dar nu e nimeni în el. Adică, niciodată. El coboară în capul satului. Nevasta lui coboară la următoarea staţie. Eu cobor la a treia conform instrucţiunii. Mă însoţeşte o burniţă. Vreo patru trecători îmi dau bună ziua, iar nişte copii acolo îmi dau săru-mâna. Una mie nouăzeci şi doi. E numărul casei lui Cioran. La celălalt capăt al uliţei e o biserică pictată pe dinafară. Roata dharmei, evident. Nişte vaci metafizice traversează intransigente podul. Nu înţeleg cum poate pierde omul credinţa în Dumnezeu într-un sat ca ăsta. O fi fiind ceva gastrointestinal.

•

Bucureşti miroase a covrigi calzi, cărţi vechi, primăvară şi metrou. O savoare, ce mai! La ieşire din staţie dau nas în nas cu Larry Livingstone. Incredibil!

•

La cinemateca din Calea Victoriei era atârnat un poster simpatic la filmul lui Bertolucci “Ceai în deşert”. Ce bine i-ar fi stat pe masa mea de scris! În locul posterului respectiv a apărut o inscripţie nasoală: “Aici a fost atârnat un poster. El a fost furat.” Ruşiniiiică! Dar, la urma urmei, cârtiţă bătrână, ce-aşa hodoronc-tronc… “furat”? Deh, a fost luat după terminarea seanţei în calitate de material promoţional. Bine aşa? Nu??? Posterul cu pricina s-a aflat pe masa mea de scris vreo câţiva ani. Pe urmă m-am plictisit de el… Hei, dar ce caută amintirea asta aici? Un anacronism. Marş în 1995 unde ţi-i locul!

•

A fost confirmat de savanţii britanici: nouraşii sunt copiii munţilor. Prea uşuratici ca să se ancoreze într-un loc anume, ei îşi plimbă rădăcinile prin cer. Gravitatea ţine munţii în loc. Copacii coboară de pe creste, lunecând domol pe marginea umbrelor. Mă las învăluit de duioşie. Ce simpatici mi-s românii cu ai lor noica, cioran, eliade şi ionesco. Cu ai lor lipscani, păltiniş, răşinari şi sinaia. Cu ai lor ursus, timişoreană, fetească neagră şi cafea cu caimac. Ai lor? Ai noştri.

Târgul – un hotel cu pretenții europene dar cu doseală sovietică, s-a arătat intransigent față de propunerea mea de colaborare. Hotelul deja-i plătit cu cardul și cu asta basta. Nu au nici un chef să numere hârtiile mele. Și io ce mă fac cu somii? Îi duc la schimb valutar? Nu e voie. Numai dacă ai dovadă că i-ai schimbat anterior în Uzbekistan. Și eu evident că nu am.

Tu lui mama lui de regulament valutar! Pomenesc de bine Banca Națională a Uzbekistanului. Doar în gând, bineînțeles. Îmi aduce aminte de epoca tranziției la noi. Trilema macroeconomică zice așa: nu poți avea politică monetară independentă, curs de schimb controlat și cont curent deschis pentru comerțul extern în același timp. E demonstrat matematic și empiric. La una din cele trei tre să renunți neapărat. Noi am renunțat la controlul valutar și avem inflație moderată și comerț extern liberalizat.

Uzbecii s-au încâlcit definitiv în trilema gordiană și au hotărât să le aibă pe toate și… nimic. Ei pretind că nu au inflație, dar… au cozi la motorină. Ei zic că somul e stabil, dar… pe piața neagră cursul valutar e cu 70% mai înalt decât cel oficial. Ei zic că au comerț liber, dar… pun bețe în roate tadjicilor. (Cu tadjicii pe vremurile demult apuse existase o sinergie perfectă – Dușanbe dădea energie hidroelectrică pe timp de vară când curgea puhoiul din munți și sugea energie termică pe vreme de iarnă. Însă sinergia a picat în fața geopoliticii.)

Dar parcă banii sunt o problemă? Salariul mediu al uzbecilor e $70. Al nostru e $200. Soluția economică este evidentă: shopping!!! Zis și… umblat pe străzi în căutarea unor magazine decente. Ca să fie clar: Tașkentul actual seamănă cu Chișinăul nostru cu vreo 10 ani în urmă. Predomină buticurile cu Abibas. Îmi cad tronc inimii o pereche de cizme Made in Turkey, fără firmă, dar foarte calitative și niște mănuși de piele. Normal că deasupra somilor mai adaug niște euro. Dar problema e rezolvată – somii s-au întors în circuitul economic autohton și n-au ce să-mi mai roadă buzunarele.

Fin del camino

…Sărmanele cizme vechi care au cunoscut praful Samarkandului și pe cel de Buhara. M-am despărțit solemn de ele pe „piața roșie” din Tașkent. Aleikum masalam!

În secolul XVII, clădirea respectivă era un Caravan-serai. Negustorii istoviți de cenușiul stepei uzbece mânau peste noapte la han. Făceau naveta Beijing-Constantinopol. Priveau această lună. Din ea l-au plămădit pe Aladdin și pe Sindbad. Din a ieșit Ali Baba și cei patruzeci de hoți.

Una din odăi e ceaihana. Pe mijlocul ei stă o sobiță acoperită cu ogheale. Pa laturi sunt patru perne. Te așezi turcește și bagi picioarele sub ogheal. De la sobă vine cald. În față ai un televizor plasma color. Pe etajeră stau niște cărți rusești din epoca sovietică. Însori ceaiul și-l sorbi fierbinte. Simți cum soba din pântec o întrece pe cea de pe podea? Iai un miez de nucă. Târâș-gropiș, odaia se transformă într-un cort.

Covor tradițional uzbek: Suzani

În Uzbekistan se simte foarte bine acest dute-vino. În ceștile de ceai e China. În covoare e Sciția și Persia. În condimente e Arabia și India. Pe tăvile de metal e Caucazul. În uniformele miliției e Sovetskiy Soyuz.

Te uiți la fețele astea mălăiețe și vezi cum sciții se încrucișau cu grecii, iar sângele mongol se amesteca cu cel persan. Iar ei n-au habar. Le pasă de Tamerlan și de prețul la motorină. Ei mișună sub soarele sclipitor ziua și visează sub luna cea rece noaptea. Visele lor sunt seci ca fructele uscate, dar păstrează dulceața amintirilor. Iai o stafidă. Iai un gât de coniac. Simți? Auzi?

Dar ce stăm noi așa de parcă avem nouă vieți de trăit? Hai, la drum!

Îi zic de Moldova, de prețuri, de economia de piață. Lumea trăiește mai bogat, deși tot de prin Itălii se trage avutul. Despre mine tac chitic. Spațiu privat, după cum a fost anunțat.

- Și tu cum așa călătorești singur?

Era și timpul. Așa și pe dincolo îi zic. Dezleg spațiul privat. El înțelege totul. Orientalii în general înțeleg totul. Mai puțin de cinema și de teatru. Normal că din moment ce sufletul îi deschis urmează invitația la nuntă.

- O să bem ceai… o să stăm la sfat – tu și cu mine… vedem și orașul… eu sunt tare bun de ghid, zice omul.

Ei na. E simpatic bătrânelul, n-ai ce spune, dar chiar așa, nitam-nisam și la nuntă? Am eu planurile mele. Evident, el insistă. Zice că-s prizonierul lui acuma. Hehe… prizonier! Refuz politicos ca să nu-l supăr. El mă tentează cu cazarea pe gratis, excursii etc. Am hotelul plătit, zic. Of… Cum să-i explici omului că e OK așa. Program individual, vezi mai multe, mănânci când vrei, traversezi orașul în viteza preferată, schimbi planurile după cum poftești. Sper că nu s-a ofensat prea tare.

Buhara

La Buhara e mirific. Lampa lui Aladdin nu șagă! Mulți italieni, francezi și japonezi. Hotelașe cazone la tot pasul. Uzbeci mai rar – pe semne că-s poftiți la nuntă cu toții. Taversez orașul medieval cu spațiul privat în sân. Îmi depozitez uimirea și fascinația pe rafturile memoriei. Ca să le fac ulterior publice. Nu cumva supravalorăm privatul? În Asia oamenii trec imediat la subiect. Starea civilă, vârsta, meseria. Nu le pasă de nuanțe psihologice. Lucrurile sunt cât se poate de simple și transparente în Asia. Și ele chiar sunt.

Zic așa și mă cufund în lectură. Spațiul intim al cărții. Acolo unde nu se intră cu tot poporul. Unde e loc pentru nuanțe psihologice. Întâmplător e un roman oriental. Naghib Mahfuz – descifrează bătrânelul cu două perechi de ochelari pentru lectură. „Am fost în Egipt”, zice. Nilul – o apă imensă. Alexandria, Cairo, Aswan… Iar în stepa asta cenușie nimic nu e.

Da. Mai duios. Eu stau la masa vecină, mănânc șurpa și mantî și ascult cum cântă Ahtiyor. Și mă gândesc – oare democrația e făcută pentru toată lumea? Ia-l pe Tamerlan de pildă. S-a declarat bine-mersi descendentul lui Genghiz Han, a ținut în mâini sultanatul din Rum și pe cel din Delhi, a iubit-o pe Bibi Hanîm și a făcut din Samarkand capitala lumii. Mauzoleul lui Bibi Hanîm e un diamant de zece carate, chit că e la un kilometru depărtare de cel al lui Timur. (Mai inspirat, Șah Jahan și plasat mauzoleul multiubitei sale Mumtaz Mahal chiar vizavi de al său.)

Sau ia Șah-i-Zinda de pildă. O splendoare! Un oraș al morților demn de valea faraonilor. Cel mai tare m-au impresionat necropolele anonime. Beneficiază de flori și somi uzbeci. Chiar dacă nu li se știe numele, o fi fost ei oameni importanți pe vremuri, din moment ce s-au aciuat în Șah-i-Zinda!

Șah-i-Zinda

Mergem mai departe. Cu taxi până la Observatorul lui Ulugbek. Călătoria costă una mie somi. Adică 40 de cenți. Taximetristul a făcut armata cu doi moldoveni. Îl ține minte pe Lucinschi (evident, nu din armată). Îi zic că noi avem la activ cinci președinți. Cinci la unul pentru Republica Moldova. Îmi zice că în sultanatul vecin s-a înnoit președintele. A vrut să fie fiul răposatului dar n-a putut. În anul când a murit Turkmenbași, odrasla a intrat în cartea recordurilor prin cea mai mare pierdere la cazinou. Nu e de mirare că stanele sunt sărace în pofida gazului natural. În schimb la Monaco se trăiește bine! Deci e bună democrația?

Mirzo Ulugbek a fost sultan și astronom. A determinat cu precizie durata anului, a examinat petele de pe lună și a fost sursă de referință pentru astronomii europeni din epoca Renașterii. S-a bătut (cu câștig de cauză!) cu mongolii când aceștea dădură semne de neliniște. Am numărat șapte mirese care depuneau flori la monumentul lui. Soacrele lor zâmbeau luminos cu dinți din aur. Ăsta-i visul uzbec: un domnitor luminat și benevolent. Dar asta nu depinde de uzbeci. Depinde de Bibi Hanîm.

Inșallah să fie!