Îl lăsăm pe Kundera de o parte. E dezlegare la Kim Ki-Duk în prag de sărbători. Identitate specifică, made in Korea. A slujit în marina sud-coreeană, a stat doi ani la mănăstire, a studiat arte plastice la Paris după care a circulat cu expoziţia sa de pictură prin Europa. Tare-aş vrea să arunc o privire – imaginile sunt cele care vorbesc la Kim Ki-Duk mai tare decât cuvintele sau acţiunea. Apoi (tot el, tot la Paris) s-a apucat de făcut filme cu duzina (nu şi de duzină!) lucru care i-a adus renumele. În calitate de regizor şi scenarist – acelaşi azart sportiv de a face lucrurile diferit: un film a fost turnat în 200 minute; altul – gândit timp de o lună, filmat timp de o săptămână şi montat timp de o zi. Dar asta contează cel mai puţin.
Cel mai mult contează identitatea. O temă cross-cutting pentru filmele lui Kim Ki-Duk, dar hai să vedem ce-i cu ele rând pe rând.
Fiecare om e o insulă, sau aşa cel puţin se anunţă mesajul aproximativ din “Insula” (2000). Încercări zadarnice şi, pe alocuri, violente, de a comunica cu Celălalt. Prin contact fizic, semne, gesturi şi limbaj… deşi ultimul se arată a fi cel mai puţin eficient. Şi atunci ce ne rămâne nouă, muritorilor de rând, din moment ce suntem condamnaţi la singurătatea limbajului? Să mizăm pe una/unul şi să construim punţi de comunicare. Încălziţi de speranţa înţelegerii reciproce.
Sau ia, de pildă, “Casa pustie” (2004): un marginal şi o marginală care nu ştiu cine sunt ei şi ce-i al lor. El: vagabondează dintr-un apartament în altul, potrivindu-şi mediul ambiant după cum ai proba o haină nouă. Pot să fiu eu tipul care face fotografii artistice? Pot să fiu eu pugilistul-campion? Şi dacă pot, de ce nu-s? Şi dacă nu-s, atunci cine-s? Ea: terorizată de comportamentul violent al unui soţ care se pare că o iubeşte atât timp cât ea i se supune. Ce rămâne din ea dacă-i face pe plac? Nimic. El şi ea – împreună, pe drum…
Îmi amintesc că citisem undeva despre simţul libertăţii la japonezi. Ritualul, codurile, ceremoniile pun stăpânire pe modul oamenilor de a acţiona într-un anume fel, oferindu-le libertatea ca deep inside să simtă tot ce vor. După ei, libertatea absolută nu poate sălăşlui decât sub mască, acolo unde e ferită de ochiul lumii, acolo unde nu pătrunde nimeni cu judecata la kilogram. În cele din urmă, tot ajungem să populăm Insula Identităţii. Et voila! El devine o fantomă care-i bântuie casa; ea – o sclavă liberă pe dinăuntru. Ei, dar asta la japonezi şi coreeni. Dincoace de Ural libertatea e o chestiune afirmativă – o săgeată care bate dinspre înăuntru, înspre în afară. Libertatea e noli me tangere şi nici un pas înapoi.
“Timpul” (2006) se învârte şi el pe orbita identităţii. Actul întâi: mă iubeşte sau nu mă iubeşte? S-a plictisit de mine? Dacă aş fi altcineva, m-ar iubi iarăşi? Partenera eroului principal îşi face operaţie plastică ca să fie de nerecunoscut pentru iubitul său zaconit la cap. Şi totul începe de la zero. Doar că eroul simte nostalgia fostei sale partenere (tot ea, numai că el nu poate fi sigur de asta). Acum dânsa-i geloasă pe propria sa amintire. Cerc vicios şi actul doi: el îşi face operaţie plastică ca să fie pe picior de egalitate cu dânsa. Însă ea nu-l poate recunoaşte. În fiecare bărbat caută palmele care să-i fie exact pe potrivă. Şi nu are cum să fie sigură că l-a întâlnit. Actul final şi căderea cortinei: încă o operaţie plastică. Mulţime de oameni. Puzderie de feţe. Oricare poate fi a ei. Oricare poate fi a lui. Şi atunci care e criteriul? Kim Ki-Duk об этом умалчивает.
Tot dincoace de Ural a zis bine cine-a zis: viaţa poate fi înţeleasă doar privind înapoi, însă poate fi trăită doar privind înainte. Asta ca să fie clar – io stau dincoace de Ural. Cu trup şi suflet. Da, îmi place de Kim Ki Duk. Şi zenu-i bun. Şi Wong Kar-Wai pică bine. Nemaivorbind de Haruki-sensei la orice oră.
Sayanara!
P.S. Apropo, asta Søren Kierkegaard a zis.
#kinderizme
primul meu contact cu el a fost cand cineva mi-a povestit insula
si am tinut in minte povestea aceea cativa ani. pana mi-am scos filmul de pe net.
tipul a povestit-o tare fain – de fapt, ce-i acolo de povestit, oricine poate povesti insula, important e sa vezi si sa simti ceea ce-i acolo (si sa vezi mai mult si sa simti mai mult)
apoi casa pustie, pe care am prins-o absolut intamplator la tv – si care a venit exact in momentul in care ma gandeam ce-i o relatie buna si ca relatia buna exclude in principiu violenta, si ca violenta e orice actiune pe care o faci asupra altuia fara acordul lui – dar ca uneori acordul e pur si simplu un mod de a privi si a zambi, si cuvintele sunt o mediere suplimentara in cazul asta
apoi primavara, vara… – si un alt filmulet pe aceeasi chestie, tot de un coreean, se cheama ‘why has bodhidharma left for the east?’ – mi se pare ca el i-a inspirat lui kim ki duk filmul asta
dar senzatia mea e ca el face filme anume pentru occidentali. tot asa cum multi scriu despre zen anume pentru occidentali. si discursul asta e un mod de a crea altceva, ceva care sa fie intre, sa nu apartina nimanui, nici celor de dincolo de ural, nici celor de dincoace, ceva in care ne putem regasi cu totii, dar nu e al nimanui, nimeni nu are proprietate asupra spatiului astuia construit discursiv, ramane doar, eventual, sa-ti asumi si tu discursul asta si sa devii parte a lui
sorry ca am fost asa dezlanat
Orient, occident… graniţele sunt într-adevăr difuze, dar, chiar şi în epoca globalizării, culturile iubesc să se joace cu concepte care sunt oarecum “de-ale casei”. Aşa cum în cultura europeană intelectualii întorc pe faţă şi pe dos noţiunea de liberul arbitru, care-i oarecum modernă pentru cei din est…
Individualismul este şi el nou pentru culturile Asiei fixate pe valorile confucianismului. Poate tocmai din această cauză se formează o tensiune creativă atunci când îl aduci pe un teren de joacă străin ca să vezi ce combinaţii noi se formează!
Îmi aduce aminte de Kobo Abe – Chip străin, Omul-cutie, Harta arsă – discursuri existenţialiste pliate cu iscusinţă pe fundalul oriental.