August 19, 2010 Off

Poteca grădinilor care se bifurcă

By in europa de est

La Milorad Pavić se bifurcă nu doar potecile, ci şi grădinile. Citesc “Мушка” în rusă. Cum ar veni în traducere românească – aluniţă falsă. E vreun cuvânt mai bun? Nu ştiu. În sârbă i se zice “Вештачки младеж” şi este romanul care pune punct în bibliografia lui Pavić. E bizar când te gândeşti că protagonistul este un pictor de 80 de ani care nu apucă următoarea sa zi de naştere. La fel ca şi Pavić. Stins în 2009 la o lună şi jumătate după a 80-a aniversare. Well… cei mai mari poeţi şi scriitori au nişte premoniţii de te sperii… Şi pictori, presupun – mi-am amintit de ochiul lui Victor Brauner.

Citesc? Savurez. Poate ţi-am mai explicat teoria conform căreia literatura e de două feluri – cea care este ca pâinea şi sarea şi cea care este ca desertul. Din prima de înfrupţi când eşti flămând, din cealaltă – când eşti sătul. Ei, în tot cazul, Milorad Pavić e de savurat. Dar dă de gândit.

În “Aluniţa” noastră, potecile nu se bifurcă la nimereală. Romanul este compus din două părţi şi ambele tratează despre un cumplu de pictori. El are 80 după cum ţi-am spus, iar ea are 40. Au succes, însă lumea îi urăşte din cauza că sunt fericiţi. Aceleaşi evenimente sunt expuse în fiecare din cele două părţi. Poate doar tonalitatea e un pic diferită. În ambele părţi e vorba de Noaptea Muzeilor şi de apartamentul delapidat al pictorilor. Nu rămâne nici un obiect în el care să le fi aparţinut. De fapt… nici un obiect în genere. So. Pictorii părăsesc oraşul şi se stabilesc la Geneva. Aici potecile se bifurcă. La scurt timp după strămutare are loc ceva. Într-o versiune ea îl părăseşte, în alta – ea rămâne cu pictorul. Rămâne, dar i se oferă şansa să o întâlnească pe cealaltă, cea care a plecat. Şi o invidiază la rândul său pentru succesul pe care dublura şi l-a clădit cu propriile mâini.

Când s-au bifurcat potecile? Atunci când o decizie a substituit scenariul? Sau în momentul când o aluniţă falsă a fost ştearsă de pe obraz? Poate doar regretul sau realizarea că totul ar fi putut să evolueze diferit au declanşat ruptura? Mda… viitorul e o pagină albă. Dar prezentul? Suma paşilor care te-au adus unde te-au adus. Ştiind că te puteau duce şi în altă parte.

Îndoim pagina. Stăm în parc. Bem bere din sticlă. Discutăm despre drumuri.

Ne aducem aminte despre ce zicea Carlos Castaneda despe drumuri: toate drumurile duc nicăieri. Nu contează ce drum alegem, pentru că oricare din ele are aceeaşi finalitate. Nimicul. Însă există drumuri pe care se călătoreşte uşor şi drumuri care te trag la pământ şi nimic nu vine de la sine. Se zice că drumurile pe care se călătoreşte uşor sunt drumuri cu inimă. Caminos con corazón. Nu avem de unde şti dacă alegerea făcută este dreaptă sau strâmbă decât dacă ne întrebăm: este drumul pe care l-am ales cu inimă?

Tags: , ,

Comments are closed.