Planeta magică – Lazovsk

Fireşte, în Madrid mă simt oarecum distanţat de ceia ce a rămas în Chişinău (nu şi de cei care-au rămas acolo) şi poate tocmai deaceia resimt mai acut evenimente care s-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Poate că e devină Márquez – relatarea lui despre lumea misterioasă a copilăriei pe care o citesc acum mă face să mă cufund în propriile mele fantasme.

Vizitele la bunica pe linia tatălui, pe care eu invariabil o numesc mama, începeau de la propunerea lui tăticu: „mergi la Lazovsk?” – mă întreba, la care eu mă încăpăţânam să dau un răspuns afirmativ fiind absorbit de jocurile mele inspirate. În cele din urmă mă lăsam înduplecat şi peste câteva minute dormeam pacificat pe banca din spate din nouţul Jiguli portocaliu.

Bănuiesc că s-a petrecut anume aşa căci aşa se petreceau toate călătoriile la Lazovsk întreprinse când şi când în zile de sâmbătă sau duminică. Ziua ceia nu aveam cu să o memorizez în aşa amănunte. După socotelile mele aveam vre-o patru ani. Marusea, mătuşa mea şi sora tatălui era gravidă cu viitorul meu verişor – Marcel. El se născu în iulie, prin urmare, la acea vreme trebuia să fie mai sau poate chiar iunie.

Ne-am dus să stăm pe malul lacului. Era destul de aglomerat. Am aşternut pe jos nişte pături şi am organizat un picnic improvizat. Dacă stau să mă gândesc s-ar putea să fi fost de paşti, o amintire vagă de ouă pictate îşi face loc în memoria mea. Malul era de fapt un povârniş abrupt care cobora din parte unei pădurici şi se sfârşea cu o fâşie orizontală de pământ, care era malul propriu-zis. Eu mă plictisii repede de compania maturilor şi încercam să explorez zona. Când am dat să-i demonstrez mămicăi te mir ce descoperire am pierdut echilibrul şi am căzut. După cum am menţionat era abrupt povârnişul aşa că am făcut o trântă pe jos învârtindu-mă pe jos până m-am oprit într-un buştean. Nu am păţit nimic, dar eram speriat de felul cum lumea se rostogolea nebuneşte în jurul meu. Am fost luat în braţe imediat. Mămica întră uşor în panică şi o face într-un mod în care îi molipseşte pe cei din jur. Auzii vocea ei speriată şi am început să plâng. Asta complicase serios lucrurile căci în loc să le dau un răspuns inteligibil zberam fără oprire…

Patru ani. Nu am păţit nimic grav, ca de obicei. În toată copilăria ieşeam basma curată din toate încercările. Ţin minte cum la Nikolaev, scăldându-mă în liman mi-am rănit picioarele de scoicile ascuţite. Am băgat lumea în sperieţi cu picioarele mele pline de sânge, dar de data această pur şi simplu am mers şi mi le-am clătit în apă. Eram mai matul, dar asta-i altă poveste.

Am mers de nenumărate ori la Lazovsk şi de fiecare dată aceste vizite se dovedeau a fi o aventură. Majoritatea timpului o petreceam în pomi împreună cu Marcel, culegând cireşe şi pretinzând că mâncăm carne de urs. Eram nişte indieni nemiloşi, înghiţind înverşunaţi cireşele (adică carnea de urs) până nu le terminam şi atunci ne mutam la alţi copaci. Alteori ne ascundeam în sere (erau vre-o patru şi serveau drept crescătorii de roşii şi alte verdeţuri), unde în citeam lui Marcel din poveşti populare moldoveneşti.

Odată ţin minte cum bunelul, pe care pe timpurile celea îl numeam pur şi simplu „bătrânul” mă luase pe mine şi pe Marcel la cules ciuperci. Am mers vre-o câţiva kilometri prin pădure, dar nu simţeam deloc oboseala. Bătrânul ne zădăra cu glumele lui neînţelese de nimeni, aşa că timpul trecea uşor şi vesel. Eu încercam să-mi fac de treabă mijindu-mă pe sub tufişuri, dar fleştişugurile pe care le găseam nu satisfăceau standardele bătrânului. În sfârşit, după ce trecusem pe lângă lac (acelaşi?) unde bătrânul se opri să stea la taifas cu un localnic, ne opriserăm într-un loc unde se găseau nişte ciuperci enorme de vre-o zece centimetri în diametru. Am cules vre-o cinci-şase şi am mers spre casă în timp ce se însera. Pe la asfinţit, bunica, adică mama, ni le-a pregătit cu zeamă de smântână. Erau cele mai delicioase ciuperci din viaţa mea. Aveau gust de… aventură.

Pe acele timpuri, când venea vremea să mă întorc acasă, Marcel alerga întotdeauna să ne petreacă în timp ce tata pornea maşina. Acum i-ar fi jenă să recunoască, dar pe atunci era gata-gata să-i ţâşnească lacrimile din ochi. Eu mă lipeam de fereastră şi-i făceam semn cu mâna…

Pe urmă eu am crescut, dar Marcel încă rămânea copil. Diferenţa de patru ani este neînsemnată, dar nu pentru acea vârstă când începi să-ţi netezeşti curios pufuşorul de pe de-asupra buzelor. Aşa că prietenia noasta indiană a început să se desfacă pe neobservate. Fantasticul nume Lazovsk cedă locul denumirii vechi – Sângerei, în străzi mirosea a tricolori, iar pe poliţele mele îşi făceau loc alţi autori.

Tags: gabriel garcía márquez, lazovsk, moldova, sângerei