August 8, 2009 5

Târfe asasine unplugged (I)

By in america latină

Târfe asasine (2001) de Roberto Bolaño

Odată puse pe „i” punctele de rigoare în privinţa la O mie și una de nopţi şi zile de Naghib Mahfuz, TV People de Haruki Murakami şi Oameni şi mecanisme de Ernesto Sábato, citesc promiscuu din ce am. O muşcătură din Borges (Cartea fiinţelor imaginare), alta din Márquez (Ochi de câine albastru). Încerc să mă concentrez asupra lui Hernando de Soto (de ce capitalismul triumfă în occident şi eşuează pretutindeni?) şi găsesc că are rezon. Mai presus de toate, aştept Târfele asasine, care datorită agendei încărcate a prietenei mele N sunt în întârziere.

Între timp mi-am procurat Kremlinul de zahăr de Vladimir Sorokin a cărei zi de naştere a coincis (mare minune!) cu ziua achiziţiei romanului. Îl frunzăresc în timp ce servesc nişte bruschete cu bere Chişinău Draft. Pare OK, dar îl rezervez pentru altă dată.

Acult Erik Truffaz în căşti. Arhanghelsk.

În aceiaşi zi cu câteva ore mai târziu – Marea Livrare! Timp de trei zile, Roberto Bolaño s-a legănat în geanta prietenei mele N, tot atâta timp cât au durat lecturările mele dezordonate. Celebrăm evenimentul cu o altă halbă de bere la terasa de vis-a-vis şi trecem în revistă sfera politicului.

Acasă.

Mă întind pe divan, deschid cartea… Legea va fi dezarmată de râs, iară tu iertat vei fi! (Horaţiu)

{08/08/09 16:12 upd #1} Silva Ochiul

Prima povestire din această culegere poartă semnătura tipică pentru Roberto Bolaño: ea nu relatează o întâmplare misterioasă, ci relatează povestea unuia despre o întâmplare misterioasă. Procedura marchează distanţa dintre cititor şi personaj. Între mine şi Silva Ochiul există un intermediar – scriitorul. Mai mult ca atât, meseria lui Silva Ochiul este cea de fotograf (tot un fel de narator, chiar dacă poveştile lui sunt „statice”). Lucru important în privinţa fotografilor – ei nu se implică, ei constată, fixează!

Distanţa se dublează: realmente, misterul este ceea ce se face captat de aparatul de fotografiat. Fotograful este un martor ocular (care încearcă să stea de o parte); scriitorul este un martor secund (care încearcă să înţeleagă povestea fotografului); cititorul este martorul terţ…

Povestirea mă trimite cu gândul la alt fotograf, cel din Pictor de război de Arturito Pérez-Reverte. Şi acela, din câte ţin minte yo, încerca-se să stea de o parte; să se abţină emoţional.

Se pare că intuiţia lui Roberto Bolaño ţine tot de trauma chiliană: nu există martori, există victime.

{08/08/09 16:37 upd #2} Gómez Palacio

Gómez Palacio (accesibilă și pe newyorker.com) este o povestire care se citeşte foarte bine înainte de somn. Protagonistul ei călătoreşte în nordul Mexicului în căutarea unui loc de muncă.

Într-o dimineaţă am plecat din Ciudad de México Districto Federal într-un autobuz plin ochi de pasageri şi aşa a început periplul meu. Am fost în San Luis Potosi, în Aguascalientes, în Guanajato, în Léon, le înşir fără nicio ordine, nu ştiu unde am făcut prima oprire şi nici câte zile am fost acolo. Pe urmă am fost în Torreón și în Saltillo. Am fost şi în Durango.

bolano 011

Nu ştiu unde am făcut prima oprire şi nici câte zile am fost acolo? Pe naiba. Aşa ceva nu se uită chiar atât de simplu. Dar acesta e procedeul prin care Bolaño se „încălzeşte” înainte de a intra în rol. Provoacă o transă uşoară prin înşiruirea unor toponime, dându-ne astfel răgaz ca să ne imaginăm aşezaţi în autobuzul prin ochi cu pasageri, în pielea unuia care şi-a pierdut patria şi care-şi caută un loc de lucru care contează atâta cât contează să ai un acoperiş, un colţ de pâine şi un strop de tequila.

Povestirea seamnănă cu un on the road story în stilul lui Jack Kerouac. De altfel, o bună parte din ea se desfăşoară fie pe roţi, fie în camera întunecoasă dintr-un motel în mijlocul deşertului.

Protagonistul este măcinat de coşmaruri. Companioana sa îi arată un loc foarte special în deşert şi asta ar fi suficient ca destinul să se lege din nou. Numai că acest lucru este imposibil atâta timp cât există coşmarurile. Ele îl mână mai departe. ATÂTATIMPCÂTCÂNTĂMUZICADANSEAZĂ!

De fapt este vorba de o fugă, căutarea zadarnică a unui re-fugiu, logica imposibilă a emigrantului.

{08/08/09 17:23 upd #3}

Sâmbătă dimineaţa servesc ceaiul acasă, iar cafeaua cu un politican şi cu N la o terasă. Cu sfera politicului se pare că totul e în regulă.

Trec pe la magazin şi mă alimentez cu:

  • ciocolată amară Roschen;
  • cafea Segafredo;
  • smochine;
  • o sticlă de rom Bacardi;
  • biscuiţi italieneşti (Amorelli?).

Cumpărăturile arată foarte frumos când le despachetez acasă, dar soţie-mea nu le aprobă pe de-a-ntregul. - Ţi-ai cumpărat doar ce-ţi place ţie! La prânz se prepară gazpacho. Roşii, ardei dulci, doi căţei de usturoi, un castravete, pătrunjel, ulei de măsline. În Spania ieşea mai roşu, dar la gust e la fel de bun.

Îmi adaug un strop de whisky în cafea. Sunt gata de următoarea povestire.

{08/08/09 20:35 upd #4} Ultimele amurguri pe pământ

Dacă Bolaño face referinţă la vreun nume propriu, să ştii că nu e unul apocrif. De astă dată este vorba de Gui Rosey, suprarealist francez din grupul lui André Breton. Alături îl găsim menţionat pe românul Tristan Tzara – ce vremuri erau! Gugluiesc. Într-adevăr, exista un Gui Rosey alături de Breton, Man Ray, acelaşi Tzara şi Victor Brauner, dacă e să-i numărăm aparte pe români. Dar mare lucru nu găsesc aşa că tre să-l cred pe cuvânt pe Roberto B.

bolano 015Suntem în Acapulco, adică tot în Mexic. Cu acest prilej găsesc de cuviinţă să ascult New Tijuana Moods de Charles Mingus. Rrrupe! În special piesa Los Mariachis care e bestială.

Gui Rosey sălăşluieşte în culegerea de poeţi suprarealişti pe care o citeşte B (nimeni altcineva decât Roberto Bolaño):

Un bărbat pacific şi solitar, în pragul morţii. Imagini, răni. Nu vede nimic altceva. Şi, de fapt, imaginile se estompează încetul cu încetul şi rămân doar rănile. Un poet minor dispare în vreme ce aşteaptă o viză pentru Lumea Nouă.

Eu şi cu Francine Prose de la New York Times numim astfel de rânduri folklorul emigranţilor.

B se află în Acapulco cu tatăl său (despre care se vorbeşte numai ca „tatăl lui B” şi care nu poate fi decât tatăl adevărat al lui Roberto Bolaño, fost pugilist). „Sunt lucruri despre care se poate povesti şi lucruri despre care nu se poate povesti.” Roberto Bolaño povesteşte despre acestea din urmă, ceea ce îmi imaginez că îl costă, însă numai aşa se face literatura veritabilă.

Adică, maturitatea în viaţa unui băiat survine în momentul când acesta începe să poarte grijă tatălui său? Lucruri despre care numai Bolaño poate povesti.

Gata. Merg să-l văd pe Urechean & coaliţia că e amuzant.

{09/08/09 13:12 upd #5} Zile din 1978

Personajele din Zile din 1978 sunt acelaşi B (Bolaño), U, soţia lui U, K. Suntem în Barcelona şi am impresia că B se căzneşte să înţeleagă ce naiba i se întâmplă şi de ce se află în Barcelona? Realmente, B, U & K par să reprezinte nişte puncte de referinţă într-un plan cartezian. Autorul are nevoie de o hartă pe care să traseze nişte linii – poate intersecţia lor ne va spune ceva?

Andrei Rubliov, Sf. Treime (1410)

Andrei Rubliov, Sf. Treime (1410)

Fiindcă lipseşte un ceva care să facă povestirea tridimensională, mai apare un punct de referință – filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov (1966). Menţiunea lui îmi declanşează o „amintire din copilărie”: Fiul Klavdiei Ivanovna, diriginta clasei, făcea cu noi lecţii facultative despre artă. O să-i spun E ca să fiu pe aceiaşi pagină cu Bolaño. O dată, E ne-a vorbit despre icoanele lui Rubliov, în particular, despre o icoană anume, Sf. Treime. Am aflat o groază de lucruri, precum că cei trei îngeri au adus o veste rea şi una bună; cupa din centrul compoziţiei reprezenta Răul care otrăveşte omenirea şi care va fi băut de Mesia întru mântuirea oamenilor; faptul că îngerii, prin conturul lor, tot formează ca şi cum o cupă şi că ei sunt strajnicii universului. Mai presus de orice am aflat că arta nu se face pentru a fi frumoasă, ci pentru a salva lumea.

- Cine a privit aseară filmul Andrei Rubliov? ne-a întrebat E.

Câţiva am ridicat mâinile printre care şi yo.

- Şi care credeţi că a fost mesajul filmului?

Mesaj? Filmele aveau mesaje? Compunerile pe care le scriam în URSS aveau un singur mesaj: vsegda gotov! Prin urmare, aveau. Şi cărţile aveau. Şi fraţii Strugaţki. Şi Albert Camus. Şi Andrei Tarkovski. Şi uite-aşa, sub călăuza lui E, am început să descifrăm mesaje…

{09/08/09 15:15 upd #6} Vagabond în Franţa şi Belgia

Nu prea am ce spune, decât faptul că epopeia cu interescţiile – B, M – continuă, de astă dată, pe fundalul Parisului şi al Bruxelles-ului. Bolaño investighează circumstanţele vieţii altui suprarealist obscur, este vorba de Henri Lefebvre, decedat în 1973. Anul când Bolaño „călătorea”. De fapt, anul când dictatura lui Pinochet, proaspăt instaurată la putere, declanşa mecanismele emigraţiei.

Exista şi un alt Henri Lefebvre, sociolog marxist, care nu poate fi personajul nostru, estompat cu desăvârșire de arhiva celuilalt. Mă gândesc că este oarecum ironic. Suprarealiştii din perioada interbelică erau nişte eroi ai avangardei, care căutau să valorifice deşertul civilizaţiei, însă Roberto Bolaño pare să fie interesat în exclusivitate de caracterele marginale, dând curs unor adevărate investigaţii poliţieneşti. Poveşti porno cu suprarealişti, istorii detective cu suprarealişti – este ceea ce ne rămâne în epoca post-modernistă. De fapt, cu adevărat ironic este faptul că Bolaño nu mai e şi eu scriu acest blog despre el. :(

Mi s-a vărsat cafeaua pe jos. Am mâncat smochinele şi ciocolata.

{10/08/09 20:13 upd #7} Prefigurarea lui Lalo Cura

Între filmele lui Almódovar și textele lui Bolaño - mai mult decât o asemănare superficială

Între filmele lui Almódovar și textele lui Bolaño - mai mult decât o asemănare superficială

În cele din urmă veni vorba despre actriţe de filme porno, regizori de filme porno, traficanţi de droguri, asasini. Aş putea spune că e stilul consacrat al lui Roberto Bolaño care iată că se face capabil să întrevadă poezia (freamătul?) chiar şi în acest mediu vicios. Sau, mai ales în acest mediu vicios. Dar nu zic că e material copyright din motivul că aceiaşi estetică este prezentă şi în filmele lui Pedro Almódovar.

Apropo, am uitat să menţionez că sâmbătă seara am luat o pauză bine-meritată și am vizionat Floarea tainei mele (1995) pe care îl recomand fără rezerve şi care, contrar aşteptărilor, este totuşi un film cât se poate de decent.

Precizare: reperele „porno” din textele lui Bolaño (sau, de bună seamă, din peliculele lui Almódovar) nu au nimic de-a face cu indecenţa, fiind o metaforă imbatabilă a lumii în care trăim. Echivalente literare: poşlost din creaţia lui Nabokov.

{11/08/09 00:00 upd #8} Târfe asasine

Asasinele asasinează, asasinele sunt la plural fiindcă una e prinţesa, iar cealaltă – târfa. Se mai întâmplă.

- Cum spun gangsterii, nu e nimic personal, Max. Evident, în acest enunţ există o parte adevărată şi una falsă. Întotdeauna există ceva personal. Am ajuns nevătămaţi printr-un tunel al timpului fiindcă există ceva personal.

Ascult Richard Galliano care aproape că este chilian. Luz negra. Lumina neagră. Черный свет. Aşa se chema şi o carte de aventuri din copilărie (o citeam în timpul lecţiilor pe banca din spate).

Tags: , , , , , , , , ,

5 Responses to “Târfe asasine unplugged (I)”

  1. [...] asasine unplugged (cont.) Reiau lectura Târfelor asasine începută aici, deşi astăzi m-au preocupat şi alte lucruri, printre care şi moralitatea unuia care a dat [...]

  2. [...] Arturo Belano; pe cel al lui Bukowski – Nick Belane. Povestirea lui Bolaño din volumul „Târfele asasine” se întitulează „Ultimele amurguri pe pământ”; Bukowski are un volum care se numește [...]

  3. [...] captivat „Târfele asasine” de prietenul nostru, Roberto și împart impresiile pe blog în un-doi-trei. Ascult intens Bob Dylan. Parcă mai și lucrez la plantație, dar nu-mi aduc aminte la ce [...]

  4. [...] captivat „Târfele asasine” de prietenul nostru, Roberto și împart impresiile pe blog în un-doi-trei. Ascult intens Bob Dylan. Parcă mai și lucrez la plantație, dar nu-mi aduc aminte la ce [...]

  5. [...] Târfe asasine I – II – III [...]

%d bloggers like this: